Caută 
5 MIN
Cineva care mi-a fost prezentat de ceilalti drept poetul Chiriac a venit in redactie intr-una din seri cu aerul ca era cumva de-al nostru, ca un fel de frate mai mare. Statea tolanit singur pe canapeaua redactiei si parea foarte rezonabil. Trebuie sa fi fost destul de inalt, imi amintesc doar figura sa, genul care trece peste micul dejun pentru a prinde prima comanda la circiuma din colt. Ca si pardesiul lung, bleumarin, care-i dadea un vag aer boem.
Nu stiu nici acum de ce venise. Era evident ca se simtea in largul sau si ca reprezenta ceva mai mult decit poezia in chip de mesager. Mai intii pentru ca nimeni nu-l contrazicea, ceea ce era destul de rar in redactia de atunci a „Opiniei studentesti". Apoi, pentru ca totul emana un soi de certitudine bascalioasa. Am aflat apoi ca lucra (era activist, adica) la Comitetul judetean de educatie socialista, mai pe scurt ca era cenzorul Cronicii sau Convorbirilor.
De la el am aflat insa prima data de Dan Petrescu. Sa fi fost prin optzeci si cinci sau optzeci si sase. Acum, cind rememorez scena, ma gindesc ca este posibil ca acesta sa fi fost scopul vizitei. Am inteles mai intii ca-l considera ceva intre nebun, inconstient si parazit. Ne-a povestit ca proba ca, atunci cind Partidul voise sa-i ofere o slujba, el ceruse nici mai mult nici mai putin decit sefia Consiliului judetean de cultura si educatie socialista. Ce om cu mintea intreaga ar fi putut cere asa ceva? Era clar ca ori nu era cu mintea intreaga, ori nu voia sa munceasca.
In anii urmatori am auzit adesea de Dan Petrescu, dar nu l-am cunoscut niciodata. Pe vremea aceea nu ascultam decit foarte rar Europa Libera, din bunul motiv ca in camin era aproape imposibil. Aveam ecouri despre actiunile sale, dar imi este imposibil astazi sa le datez si sa le integrez intr-o logica anume. In revista nu se punea problema sa fie publicat, dar la un moment dat am gasit in arhiva revistei un numar din anii trecuti in care acesta polemiza amical cu Sorin Antohi. Ma captivase.
Cred insa ca securitatea si birocratia locala de partid au intuit la un moment dat ca au de-a face cu cineva mai greu de controlat decit de obicei. Era la finele lui aprilie optzeci si opt cind, intr-o dimineata, secretara Facultatii a deschis pe neasteptate usa amfiteatrului unde ma aflam la un curs si m-a chemat imperativ pe hol. Mi-a spus cu voce putin emotionata ca ma chemase tovarasul Floares la el urgent. Tovarasul Floares era pe atunci secretarul cu propaganda al judetului, un personaj temut in lumea universitara. De el depindeau, intr-o forma sau alta, toti intelectualii orasului. M-am mirat. Nu-l cunosteam. Intr-un elan de rebeliune, pe care numai la acea virsta ti-l permiti, am spus ca voi merge numai dupa cursuri.
L-am gasit pregatindu-se sa plece. Il vazusem o singura data, la o sedinta la Facultate, in timp ce-l punea aspru la punct pe un profesor in fata intregii asistente, si imi provocase o profunda antipatie. Poate de asta mi se parea ca seamana cu Goebbels. Inalt, privire feroce, voce groasa si dura, adeziune partinica dincolo de orice indoiala.
M-a intrebat unde merg. Ma duceam la cantina. Am coborit dupa el in curtea interioara, unde ne astepta un Aro. Abia in masina a inceput sa-mi dea importanta. M-a intrebat ce fac, unde ma voi duce dupa ce termin facultatea sau asa ceva. Ca si cum nu era la curent cu repartitiile obligatorii sau cu faptul ca orasele mari erau inchise. M-a fulgerat ideea ca imi oferea o slujba speciala si ca astfel voi scapa sa merg la tara sau in secuime, acolo unde erau repartitiile noastre, in general. Era de bine, deci.
Nu-mi mai amintesc detaliile discutiei. La un moment dat insa, in timp ce ne indreptam spre Copou, m-a abordat direct. Aa vrea, mi-a spus, sa publicati un articol in revista dvs. despre Dan Petrescu. Am ramas siderat. Cu siguranta ca nu era vorba de un elogiu. De altfel, Mircea Radu Iacoban publicase deja un articol demolator in „Cronica", cu detalii fara perdea despre accidentul biografic al lui Dan Petrescu, mult anterior dizidentei sale. Era evident ca regimul voia sa-l decredibilizeze si mi se pare de altfel ca reusise destul de bine pina atunci. Problema era ca un asemenea articol te compromitea pe viata, pentru ca deveneai automat colaboratorul regimului.
Eram intr-o mare incurcatura. Fara sa vreau, am spus, mai mult ca un vaiet: „Tovarase secretar, dar, eu nu mai sint redactor sef la Opinia studenteasca!" Omul a ramas perplex. Probabil, functionarii lui se luasera dupa ultimul numar, aparut cu mai mult timp in urma, in caseta caruia mai eram inca redactor sef al revistei. Nu-mi imaginam ca birocratia comunista era atit de disfunctionala.
Cred ca s-a simtit putin umilit de situatie. L-am mai auzit doar strigind imediat soferului sa opreasca. M-a lasat in plina strada, descumpanit, confuz, dar usurat. Peste citeva luni a trebuit sa aleg intre un sat aflat intr-o padure la cincisprezece kilometri de Iasi fara autobuz si fara curent electric si un liceu din Secuime, de unde se spunea ca nu se mai poate pleca niciodata.
Se pare ca articolul a aparut in cele din urma in Opinia studenteasca: Nu stiu cum si cine l-a scris. N-am mai apucat sa-l vad: eram deja profesor stagiar in Secuime. Cind m-am intors in Iasi, pe 22 decembrie 1989, Dan Petrescu era aclamat de multimea iesita in strada dupa caderea lui Ceausescu. Devenise figura cea mai importanta a Iasului, iar in scurt timp ajungea secretar de stat la Ministerul Culturii, fost Consiliul pentru cultura si educatie socialista. Poetul Chiriac disparuse in natura odata cu secretarul Floares si certitudinile sale ideologice.
Am prezentat aceste doua episoade ca un omagiu tardiv si modest adus opozantului Dan Petrescu din anii optzeci. Marturisesc insa ca am fost provocat de comentariile pe de net si nu numai aparute ca reactie la articolul din acest ziar despre cazul doctorului Romanescu. Ignor aici fireste opiniile pur si simplu stupide, de tip „Burlacu, Phd.", carora netul le-a dat libertatea de a se exprima dar nu mintea s-o foloseasca. Exista insa multi care cred ca regimul Ceausescu s-a prabusit de la sine, eventual, in urma schimbarii vremii.
S-ar putea ca doctorul Romanescu sa fie mai simpatic decit Dan Petrescu. Este probabil apoi ca nu pare sa fi facut rau decit unui grup restrins, aproape toti intelectuali si marginali in epoca. Apoi, acestia insisi nu erau usa de biserica. In fine, unii au devenit colaboratori ai Securitatii ei insisi, in circumstante mai curind tragice. Ar fi insa o mare greseala sa amestecam lucrurile. Multi dintre ei si-au riscat viata si carierele pentru a mentine o atmosfera critica la adresa tiraniei lui Ceausescu, intr-un moment cind, noi ceilalti, cel mult mormaiam in genunchi. Ei l-au doborit pe Ceausescu.
