Similitudini si nu prea

vineri, 11 mai 2012, 17:11
4 MIN
 Similitudini si nu prea

 

Rocky a stat aproape cuminte in burtica mamei lui si a iesit ultimul spre lumina, dupa ce cei noua frati ai sai au luat contact cu aerul cam rece de primavara. Nu dupa mult timp s-a dezlantuit lupta pentru laptele catelusei Rita. Era mare inghesuiala si nici vorba de stat la rand. Fiecare pentru sine si accesul la tata declansa infernala competitie care pe care.

Rocky, pe atunci fara nici un nume, era cel mai lacomior catel si, culmea, devenise in scurt timp smecher nevoie mare. Mai pe scurt, insfaca tata de sus, din randul intai si punea burtica pe tata din al doilea rand, de dedesubt. Tragea lacom pana secatuia ceea ce apucase la inceput si trecea la rezerva, pe care o golea cat ai zice „catel".

Evident ca smecheria asta l-a dolofanit pe Rocky si parea un zmeu comparativ cu ceilalti.

– O omoara suptul asta, spuse gospodina sotului.

– Sa-i intarcam pe cei mai dolofani, propune acesta.

– Dar este doar unul mai dolofan.

– Macar pe acela sa-l intarcam, tot este ceva.

Dolofanul Rocky a dat de naiba. Era obsedat de mancare si aproape totdeauna flamand. Toata atentia lui era concentrata pe mancare. Iti urmarea mana (poate scoti ceva), se uita spre geam (poate iese gospodina cu un castron), alerga spre tine si te mirosea cu speranta ca ai ceva pe undeva.

Cand l-am luat era tare frumos si rapid am constatat ca singura lui preocupare era mancarea, desi stomacul statea sa crape. Crestea frumusetea asta de catel ca in povesti si habar nu avea care este rolul unui caine. A devenit un caine superb si era convins ca trebuie sa latre doar la ceilalti caini, potentiali rivali la mancare. In rest, astepta de la oameni… ceva de mancare.

Acum ma gandesc sa-l marit si sa cumpar alt catel, mai preocupat de realele sale sarcini.

Povestea aceasta este un preambul la o alta poveste, la fel de reala.

In timpul Impuscatului, Ionel crescuse in conditii similare cu Rocky. Adica era mai tot timpul flamand si deloc preocupat sa asimileze mofturi spirituale. Ionel era voinicut, hranaci si vesnic preocupat sa-si umple stomacelul. In mod firesc, avea o siretenie perfectionata in timp, care se putea usor confunda cu inteligenta. Baiatul stia ca in viata ai mare nevoie sa infrunti concurentii si cu aceasta motivatie isi perfectiona cu tenacitate capacitatea de a nu fi dominat fizic.

Dupa ’89, Ionel a inteles ca nu trebuie sa te multumesti cu ce ti se cuvine. Fara a sti despre indemnurile lui Miciurin, care spunea: „Noi nu asteptam daruri de la natura, sarcina noastra este de a i le smulge", Ionel a inteles ca sarcina lui este de a „smulge" darurile. Si inca ceva, nu de la natura, ci de unde se poate.

Intr-un timp nu prea lung, Ionel devenise aproape expert in a „smulge" daruri, ce-i drept, pentru inceput cam mici. Mici, mici, dar cumulate reuseau sa umple burtica lui Ionel. Largement, cum zice frantuzul.

In aceasta perioada a reusit Ionel sa se apropie de subsemnatul. Era frumusel, misca frumos din toate articulatiile si, mai ales, nu se supara cind te stropseai la el. De altfel, se multumea sa fie prin preajma mea ca sa-l vada lumea. Era atat de delicat in solicitarile sale incat nu puteai sa-l refuzi. Cand imi aparea o carte, Ionel cumpara 50 de exemplare si apoi venea cu o rugaminte:

– Va rog sa-i dati o dedicatie unui prieten al meu. Va stimeaza foarte mult.

Flatat de celebritatea mea literara, scriam imediat: „Distinsului meu prieten…", cum il cheama? intrebam naiv.

– Vasile Godacu.

Reluam: „Distinsului meu prieten Vasile Godacu, un respectuos omagiu din partea autorului" si apoi datam si semnam.

– Si lui Gheorghe Catrafus, va rog.

Deci repetam dedicatia si pentru distinsul Catrafus.

Dupa ce se epuizau cele 50 de exemplare, Ionel mai cumpara inca 50.

– De unde ai tu bani? intrebam mirat.

– Dar le platesc ei, motiva Ionel.

Eram departe in a intelege siretenia lui Ionel si chiar ma bucuram ca se ducea o adevarata batalie in obtinerea cartii mele.

La felicitarile de Anul Nou, de Paste si cu alte ocazii, Ionel proceda in mod similar. Preocuparea aceea similara cu a lui Rocky se diluase si o percepeam din ce in ce mai putin.

Ionel statea cuminte, asculta si nu intervenea in discutii, nici sa-l picuri cu lumanarea. Sa exemplific. Era o discutie cu arhitectul sef.

– Aici vrea sa construiasca un cabinet un medic basarabean.

– La nici trei metri de… Este o prostie.

– Da, insista, dar i-am spus ca nu se poate.

Credeam ca Ionel priveste schita, dar cu siguranta ca intelegea cat ar fi inteles Rocky.

Intamplarea face ca dupa un an sa discut cu arhitectul pe aceeasi harta.

– Aici este un cabinet stomatologic, al unui basarabean.

– Dar cum de a…?

– I-au dat toate avizele. Cu banii lui…

Imi framant mintea si nu inteleg. Apoi imi apare Ionel in decor. Cartile, felicitarile, … distinsului meu prieten…

Prea tarziu. Ionel are bani si i se deschid o multime de porti. Chiar si cea de la puscarie.

 

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii