Caută 
3 MIN
Nu sint un idealist. Probabil ca peste tot in lume
interesele politice sint guvernate de interese
economice. Probabil ca peste tot in lume exista
mai multa sau mai putina coruptie si tot ce se
poate face este sa creezi un cadru legislativ cit
mai performant si institutii independente pentru a
proteja societatea de efectele coruptiei.
Democratia nu este un sistem politic perfect,
insa s-a dovedit a fi cel mai mic rau dintre relele
posibile. Ea este pusa mereu in pericol de
„tentatia totalitara”. O conducere autoritara
revine ciclic in dorinta unui electorat care simte
peste tot nevoia unei minime sigurante. Numai
ca autoritatea, o data instalata, se intinde, se
lateste, are tendinta de a acoperi toate
domeniile, toate institutiile, de a dicta legile
statului. Fireste, prin pirghiile democratiei. Cine
conduce vrea sa faca legea, daca nu ar dori-o, la
ce bun a mai ajuns sa conduca?
Lucrurile sint ceva mai complicate. Democratia
americana, care mie mi se pare modelul nu
ideal, dar cel putin cel mai coerent, se bazeaza
pe alternanta la putere a doar doua partide,
democrat si republican, care administreaza
Statele Unite de doua sute de ani intr-o relativa
continuitate de intentii. Aceasta administratie se
bazeaza pe stabilitatea sistemului si pe
statornicia alesilor. Nu stiu cum s-a ajuns aici,
dar sistemul nu scirtiie din incheieturi, chiar daca
exista contre intre putere si opozitie, iar alesilor
nu li se intimpla sa dezerteze, chiar daca au
inlauntrul partidului o pozitie divergenta sau
marginala. Nici Partidul Republican, nici Partidul
Democrat nu au un lider pe viata. O data la patru
ani sau la opt ani, liderul lasa loc altui lider, fara
sa se produca mari convulsii in partid. E posibil
sa existe in spatele acestui ecran urias pe care
sint proiectate imaginile liderilor, regizori de
culise care supravietuiesc mai multor guvernari,
nu am de unde sa stiu. Insa la vedere, in fata,
este un produs politic valabil, credibil pentru
51% dintre americani, care vine cu echipa lui si
cu o anumita vointa politica. Societatea civila,
opozitia au optiunile lor, cum a fost cazul
razboiului din Irak, dar statul, puterea nu se
clatina prea tare atunci cind sint contestate.
Viata partidelor politice din Romania este, din
1989 si pina acum, zdruncinata de marirea si
decaderea unor lideri. Partidele noastre se
confunda, pina la un punct, cu personalitatea
presedintelui lor. E un viciu pe care l-am primit o
data cu prabusirea sistemului comunist si cu
disparitia lui Ceausescu. Daca un partid nu are
un lider de calibru, daca nu are un lider temut, la
virful lui se creeaza o tensiune insuportabila,
care nu se poate disipa decit in urma unui
cutremur de mare intensitate. In politica nu se
poate pune problema loialitatii. In spatele oricarui
lider stau 30-40 de politicieni de prima ori de a
doua mina care de abia asteapta sa-i ia locul.
Loviturile de palat sint continuu la ordinea zilei.
Aliantele, coalitiile sint extrem de fragile, pentru
ca interesele se fac din mers si pentru ca
aliantele oamenilor sint deasupra partidelor.
Situatia este mai dramatica decit o pot spune
aceste cuvinte. Dependenta de lideri nu numai
ca alimenteaza nostalgia totalitara, dar produce
o instabilitate de proportii in viata politica. E greu
de crezut ca, la noi, partidele chiar se
organizeaza dupa principii doctrinare. Am foarte
mari indoieli ca toti democratii sint populari, ca
toti pesedistii sint socialisti, ca toti penelistii sint
liberali. Optiunea politica se face inca la
intimplare, dupa oportunitati de moment. Marii
oameni de afaceri din PSD nu au ce cauta
acolo, locul lor este intr-un partid liberal.
Intelectualii, de regula bugetari, care formeaza
un grupde influenta in PNL ar trebui sa se aseze
la stinga. Insa inainte de toate, Romania va
trebui sa invete stabilitatea politica si statornicia
politicienilor, altfel raminem acolo unde am fost
in secolul XIX: la portile Orientului totul este
permis.
