Un caz dramatic al literaturii romane

 Ma preocupa in ultima vreme un caz dramatic din literatura noastra, al unui scriitor extrem de talentat, poate cel mai dotat prozator din ultimii 60-70 de ani: Petru Dumitriu. I-am recitit si Cronica de familie (din pacate, marcata de amprenta ideologica a vremii) si, mai ales, Proprietatea si posesiunea si tulburatorul Incognito (cartile care cred ca il salveaza pe autor). E un autor care n-a avut, pe de o parte, nici taria de caracter sa se mentina neutru, comitind unul dintre cele mai ticaloase romane ale anilor ’50, Drum fara pulbere, dar nici norocul sa se poata manifesta in deplina libertate. A pacatuit, dar a si platit pentru vina sa. Si, lucru important, a marturisit dechis ceea ce ii apasa constiinta.

Petru Dumitriu nu s-a straduit sa isi mistifice trecutul, nu s-a scuturat de el, ci si l-a asumat barbateste si a incercat sa mearga mai departe, strabatind un drum sinuos, cu multe obstacole, traversind crize existentiale si religioase si, mai important sau, oricum, mai relevant decit toate acestea, scriind carti neperisabile estetic. Una peste alta, este vorba de unul dintre cele mai dramatice destine ale unui scriitor din ultima jumatate de secol.

Am recitit zilele trercute un document nu doar literar, ci si uman: cartea lui Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, aparuta initial in 1994 si retiparita acum, pentru a treia oara, la editura Curtea Veche. Tragind linie, ceea ce Petru Dumitriu lasa la parasirea tarii, la inceputul anului 1960, este o opera inegala, dar care contine in ea nu atit confirmarea unui important prozator, cit promisiunea unui scriitor care, daca vremurile ar fi fost firesti, ar fi putut deveni cu adevarat mare. O stie el insusi, dupa cum o stie si Eugen Simion, criticul care il incita la dialog si care noteaza precis: „Petru Dumitriu este un mare creator care nu si-a incheiat opera si n-a scris capodoperele pe care putea sa le scrie. Atit cit a putut sa scrie si cit l-a lasat istoria sa scrie reprezinta pentru literatura romana postbelica un punct de reper." Ideea este ca, puse in balanta, cartile „curate", valabile estetic, trag mai greu decit cele sulfuroase: Drum fara pulbere, Pasarea furtunii. Nu spune nimeni ca trebuie sa le uitam pe acestea, amnezia nu este in nici un caz o solutie; dar pierdem infinit mai mult decit cistigam daca repetam la nesfirsit un discurs justitiar si ignoram carti admirabile.

In plus, Petru Dumitriu este, clar, un caz dificil. A-l fixa intr-o clasa a pacatosilor si a profitorilor fostului regim inseamna a nu-l intelege si a-i aplica un tratament similar celui pe care il aplicau comunistii dusmanilor lor de clasa. Asemenea destine nu pot fi „evaluate" in alb si negru. Scriitorul nu isi uita si nu isi iarta compromisul. Face un lucru esential, obligatoriu in orice ecuatie a iertarii: marturiseste, se caieste. Autorul Drumului fara pulbere nu se iarta usor, desi crede ca cei 33 de ani de dublu exil (unul in afara tarii si altul in interiorul exilului romanesc), ca si asumarea barbateasca a pacatelor sale pot rascumpara compromisul. si cred ca are dreptate. Sigur, foamea de care suferea permanent in prima tinerete, faptul ca tatal sau era inchis pot constitui circumstante atenuante. Dar scriitorul nu insista, nu isi cauta scuze facile. A traversat prea multe crize existentiale, a avut reale dileme religioase, temperamentul sau este suficient de aspru pentru a-si da seama ca tineretea nu scuza compromisul si ca propriul trecut nu trebuie falsificat. Spune apasat ceea ce are de spus, nu cauta sa indulceasca lucrurile. Povestind cum a redactat romanul Canalului, ajunge la momentul in care, in plina elaborare a condamnabilei opere, afla, in timpul unei vizite de documentare, ca sute si mii de detinuti politici erau ucisi acolo. „Aparuse deja o parte, daca nu chiar doua, din acest roman, care inca nu era terminat. Ce te faci, Petru Dumitriu, il continui pina la capat sau il intrerupi si cum justifici intreruperea? Asta-i pacatul vietii mele. Punct. N-am comis niciodata un pacat mai mare decit asta. Ei, bine, l-am facut. L-am facut, dar l-am platit cu treizeci de ani de exil, l-am platit cu nefericire, l-am platit cu rusine, l-am platit cu dusmania si reprobarea si dezaprobarea victimelor." Autorul are un mod abrupt de a-si revizita trecutul, dar o face cu exigenta si responsabilitate. Nu se biciuieste demonstrativ, nu face exces retoric, dar nici nu ocoleste punctul nevralgic.

Sapind in propria biografie, scriitorul nu evita sa marturiseasca episoade care il pun in incurcatura pe cel care se afla, ca cititor, in ipostaza incomoda de martor al unui proces de constiinta autentic. Scriitorul marturiseste ca prinsese obiceiul de a se ruga pentru iertarea pacatului chiar in timp ce comitea pacatul: in plina sedinta cu muncitorii de la Canal. A te ruga pentru iertare in timp ce tocmai savirsesti acel pacat pentru iertarea caruia te rogi nu prea intra in definitia unui bun crestin. E un caz aproape schizoid, care a evoluat spre o reala drama. Simtind ca nu mai poate continua in compromis, scriitorul decide sa se rupa de tara, renuntind la toate avantajele si la o notorietate reala, chiar daca antipatica. Renuntind, in primul rind, la fiica sa de nici un an, pe care reuseste sa o recupereze abia dupa 4 ani. Exilul sau este oricum, numai confortabil nu. E o ruptura care nu se mai vindeca, care creeaza sechele permanente: „Aici e frigul", spune autorul, care isi explica cu discernamint situatia celui care, pricepind ca pune umarul prin scrisul sau la opera unui regim criminal, fuge de la virful ierarhiei comuniste intr-un Occident de stinga. A plecat sa se spele, insista el. Cumva, in cei peste 30 de ani de „frig", a reusit sa faca pace cu sine. Si-a scris cartile, chiar daca e constient ca nu a dat tot ce putea da. Acum, la peste 70 de ani, in momentul bilantului, are regrete, cum nu?, dar poate tine fruntea sus si poate spune ca este „un om liber si cu inima usoara". A pacatuit, dar si-a asumat pacatul, si l-a marturisit si a platit pentru el.

Citind ceea ce a reusit sa scrie Petru Dumitriu in limba romana, nu te poti intreba ce ar fi devenit acest urias talent daca s-ar fi putut manifesta intr-un context normal. Cum ar fi aratat ciclul Biografiilor, autobiografiilor si memoriilor contemporane daca scriitorul care fusese capabil sa dea, la 35-36 de ani, un roman atit de bun si de indraznet stilistic, compozitional si tipologic precum Proprietatea si posesiunea si-ar fi putut duce la bun sfirsit proiectul? Un proiect continuat la un invel excelent prin Incognito, scris initial in limba romana… Astfel de intrebari nostalgice si neputincioase nu il absolva cu totul de vina, dar nici nu o asaza, ca pe o povara strivitoare, doar pe umerii sai. Vina nu este, cel mai adesea, strict personala. Petru Dumitriu este, cu toate compromisurile sale, unul dintre cei mai importanti scriitori romani din ultimii 60 de ani. Ar fi putut fi mult mai mult daca ar fi avut ragazul de a scrie in vremuri normale.

Publicitate și alte recomandări video