Un nou transplant, un nou succes?

Cu fiecare zi ce trece asistam la evenimente medicale fara precedent, noi descoperiri, tehnici imbunatatite, interventii in premiera, toate acestea trasind noi directii in medicina secolului XXI, atit global, cit si in rindul fiecarei specialitati. In domeniul transplantului de organe si tesuturi, aceste noi directii sint clar vizibile, situindu-se in domeniul transplantului organelor non-vitale. Astfel, transplantul nu mai este vazut ca o procedura salvatoare de viata, ci se doreste acum a fi si una de imbunatatire a calitatii vietii. Poate ca dezideratul acesta are o valoare profund umanista, dar, punind in balanta riscurile majore si exemplele in care aceste riscuri s-au dovedit a fi mai importante decit beneficiile, pentru aceste cazuri in care transplantul nu era salvator de viata, nu se poate sa nu ne punem intrebarea: merita? Sau, avind in vedere esecurile, nu este cazul sa studiem mai detaliat riscurile, cu luciditate si realism, inaintea "cercarii" unei noi "performante"?

Scepticismul de care dau dovada isi are radacinile tocmai in faptul ca nu s-au descris pina acum transplante de organe non-vitale fara nici un cusur.

Primul transplant de mina din lume – cazul Clint Hallam -, realizat pe 23 septembrie 1998, avind-ul in echipa operatorie pe prof. dr. Jean-Michel Dubernard, a fost si primul esec; el a fost urmat, la 3 februarie 2001, de amputatia membrului transplantat, la cererea pacientului, datorita imposibilitatii de adaptare si a efectelor adverse resimtite la imunosupresoare (dupa realizarea transplantului, pacientul trebuie sa urmeze tratament cu imunosupresoare in scopul prevenirii rejetului imunologic al noului organ, tratament cu importante efecte secundare). Desi s-au facut diferite speculatii referitoare la acest caz extrem de controversat, care avea in prim plan un pacient "neascultator", totusi concluziile ulterioare au dovedit cele afirmate mai sus.

Al doilea caz: Denis Chatelier – primul transplant dublu de miini, pe 14 ianuarie 2001, a avut urmari extrem de importante pentru pacient. A trebuit sa treaca mai bine de patru ani de consiliere psihologica pina cind pacientul a putut sa constientizeze ca miinile transplantate sint "miinile sale" si nu doar "niste miini".

In aprilie 2000, in Arabia Saudita s-a efectuat primul transplant de uter din lume, din ratiunea ca a avea copii, in cultura islamica, este foarte important, si, in acelasi timp, legea islamica nu permite transferul entitatii embrionului de la o persoana la alta, respingind ideea de mame purtatoare, dar, paradoxal, admite transplantul uterin! La 99 de zile, organul transplantat a fost scos, datorita unor torsiuni de vase care au impus acest lucru de urgenta. Acest caz a fost extrem de mult comentat, punindu-se intrebarea daca femeia cu uterul provenit din transplant poate fi considerata mama.

Pe data de 27 noiembrie 2005, la Amiens, Franta, s-a realizat primul transplant de fata de la un donator aflat in moarte cerebrala unei femei de 38 de ani mutilata, in luna mai a aceluiasi an, de cainele familiei, care de fapt a salvat-o de la incercarea de a se sinucide, dupa ce aceasta inghitise mai multe pastile. Sa fie oare o coincidenta ca la conducerea echipei operatorii s-a aflat acelasi prof. dr. Jean-Michel Dubernard? Sau dorinta de afirmare cu orice pret? Interventia chirurgicala a constat in transplantarea unui triunghi de nas, buze, barbie, prelevindu-se tesuturi, muschi, artere si vene de la donatoarea aflata in moarte cerebrala. Daca la momentul respectiv mi-am aratat scepticismul si dezacordul cu privire la un asemenea transplant, acest lucru a fost pe deplin justificat si problemele care au fost ridicate atunci s-au adeverit: impactul psihologic de a purta chipul (si de a-l vedea in oglinda) unei persoane care a decedat a fost imens.Pacienta nu si-a revenit psihic, cu tot ajutorul specializat de asistenta psihologica, desi, in interviurile imediat de dupa interventie, multi nu ar fi anticipat acest lucru.

Iata ca si in acest an asistam la o premiera in transplantul de organe non-vitale: primul transplant de membre superioare din lume. Acesta s-a realizat la o clinica din Munchen, avind o echipa de 30 de specialisti. Un barbat in virsta de 54 de ani care si-a pierdut bratele in urma cu sase ani prin sectionarea lor la un utilaj agricol, chinuindu-se in tot acest timp cu diferite proteze, a primit unele noi, de la un tinar decedat in urma unui accident rutier. Interventia a decurs bine, pacientul nu a pus probleme postoperator. Toti privesc suficient de optimisti recuperarea… Nu pot, insa, sa nu imi pun problema daca toate vor decurge in aceeasi nota optimista… Impactul psihologic dupa sase ani este enorm, la care se adauga presiunea psihica de a fi primit organele de la cineva care a decedat… Plus efectele secundare ale imunosupresivelor…

Nu stiu daca este cazul sau nu sa ne bucuram pentru o noua premiera, asa cum am facut-o de fiecare data, ca mai apoi sa ramina doar la nivel de incercare, realizind ca poate ceea ce se intimpla dupa un astfel de transplant al unui organ non-vital este cu mult mai important si poate mai dificil decit interventia in sine, care a implinit orgoliul profesional. Si oare cite vor mai fi realizate, ce organe vor mai fi transplantate, pina cind cei cu "laurii" vor fi nevoiti sa analizeze mai intii, extrem de lucid, ca o astfel de interventie nu e o joaca de-a premiera, ci are riscuri reale, care trebuie evaluate foarte serios?