Vacanta

Ori de cite ori ma duc primavara sau vara la Halos, am senzatia ca am ajuns in rai, adica, dupa cum spun cartile sfinte, la loc cu verdeata, unde nu e nici intristare, nici suspin! Pai nu-i de mirare. Iata: mai intii, solitara cabana a prietenilor din studentie Emilia si Dan e incastrata in sute de metri patrati de verde: cel mai departat, cu zeci de nuante, al padu­rilor din jur, cel familiar, invadat ici-colo cu puzderie de flori mici, al pajistilor; cel profund si autoritar al brazilor plantati in partea dinspre sud, pe post de gard viu. Soarele e aici un amic destul de fidel, piriul curge in preajma zi si noapte cu un susur numai bun de ac pentru cojocul nervilor intinsi. Iar cerul – ei, asta-i alta poveste, care poate avea multe episoade, ca si vintul. Rezumind: in diminetile limpezi, cerul e albastru-albastru, cu irizari de verde si roz si auriu; in miezul zilei, e de obicei liber, cit poate el de liber, alb si sclipitor de-ti ia ochii; iar noptile, negrul lui ca smoala, ciuruit de stele, e scrijelit la rastimpuri de direle subtiri si luminoase ale avioanelor pamintene, ale stele­lor cazatoare din alte ceruri, ale automobilelor cu care Dumne­zeu si garda lui – adica si Ingerul cela, zburlit ca un punkist! – inspec­teaza pamintul. Uneori se crede ocean cerul de la Halos, cu norii albi si gri si ultramarin gravizi de apa; daca insa te retragi pe o terasa, poti sta fara grija, stiind ca te asteapta alt spectacol mirobo­lant: cind ploua, ierburile si copacii si tufisu­rile sclipesc, aju­rati, mai ceva decit Las Vegasul in noapte! Eh, ocean, ocean, dar nimeni nu s-a inecat in el, nimeni nu se teme de el. Aici totul trece, doar sa ai putintica rabdare…

In "locul cu verdeata" de la Halos, s-a mai intimplat sa fie si "intristare si suspin", de pilda cind moartea s-a decis sa suga de la sinul Emiliei. Dar au sarit toti, si medici, si familie, si colegi, si prieteni, cu strigate si chiuituri, cu furci si topoare, taman ca la 1907, si au pus-o pe fuga! Insa, in general vorbind, acolo e, cum va spuneam, ca in rai: se suspenda, fie si aparent, fie si doar pentru o zi-doua, grijile cotidiene. Fiindca la Halos merg numai in vacanta sau in weekend nu doar eu, ci si gazdele, Emilia si Dan, cu prietenii lor de acasa (profi, ingineri, infor­maticieni etc.): haiosul le Gros, printre altele un impatimit degustator de fineturi si ne-fineturi gastro­no­mice, cu Gabi pe care, daca o vad cu sapca pusa "cum trebuie", o suspectez ca nu e in apele ei nonconformiste; Elena, tot mai scumpa la vedere in ultimul timp, cu Vali cel tacut, Marele maestru al gratarului; Gabriela, care te asigura ca, daca insisti, barbatu-sau Marcel – generos cu vinul din via mostenita de la parintii lui din Nicoresti – te va tutui; domnul Gabor, vecinul cu gradina plina de flori si de case pentru pasarele, sarind gardul pe fuga, doar ca sa ne salute; Cristina, sotia regretatului nostru profesor D. Irimia, miscin­du-se atit de linistit, de crezi ca e un copacel cu flori galbene, usor clatinat de vint; Laura, tunsa ca un baietan, care a dezertat de curind spre capitala, cu tot cu tehnica ei de ultima ora. Si altii. Vin toti, veseli, incing seara un gratar, tachinindu-se inconti­nuu cu liberalele gazde; iarba e verde, lemnele ard trosnind, povestile ori subtilitatile intelectuale se incru­ciseaza, risetele nu contenesc, bauturile nu lipsesc. Ce-i mai fain decit toate e ca aici, desi toti sint obligati (noblesse oblige!) sa contribuie cu ceva si sa ajute la treburi, in restul timpului fac ce vor: unii joaca badminton si tenis, altii citesc sau se uita la vreun film, dormiteaza intr-un chaise-longue la soare sau se plimba, altii taifasuiesc, chiar si la mobil, cum fac adesea gazdele cu fiicele lor plecate la studii in Anglia. Eu insa, cronicar fiind, deci plin de… privilegii, aleg o poza subiectiva: Dan, un aparent taciturn cu ochii in acelasi timp melancolici si ghidusi, e vesnic pus pe sotii si pe turnat in pahare; Emilia, cu gesturile elegante ale miinilor, parca predestinate pentru profesorat, si cu risul ei discret, ciuleste urechea sa nu piarda nici o vorba de spirit; Vali cu Marcel vorbesc despre trandafirii si caprifoiul pe care tocmai i-au plantat la casele lor; Cristina povesteste arar, in sotto voce, o amintire; le Gros potriveste vreun calambur in frantuzeste…

In spatele nostru, casa alba si zvelta ca un cocor ne pri­ves­­te calma, stiind ca sintem cuminti si teferi. Deh, nu-i spu­nem nici noi chiar totul, desi – doar stiti – unde ne ducem, ne du­cem cu toate ale noastre. Dar la Halos, chiar cind ramii singur cu tine insuti, gindurile negre nu mai au aceeasi tarie ca in res­tul timpului. Ba mai mult, le si uiti! Cum mi s-a intimplat mie intr-o noapte adinca, dupa ce lumea se retrasese la un film. Incotosma­nata bine, ma dadeam in leagan, fumind si gustind din cind in cind cite o picatura din "vinul lui Marcel": in ciuda faptului ca infruntam singura un miliard de stele, ma sim­team fericita. Si am gindit ca si asta e o victorie asupra mortii.