Val Gheorghiu si Romica, cel care doarme cu tranzistorul sub cap

Nu cred in coincidente. Saptamina trecuta, chiar le povesteam unor prieteni citeva momente cu Val Gheorghiu. Cum ne bitiiam fiecare pe cite un picior si schitam, din mina, o reverenta caraghioasa, atunci cind ne intilneam in contexte oficiale, pe la lansari de carte sau vernisaje; cum a scris el acum nici un an cum ca m-a sunat, iar eu patinam pe Siutghiol si nici ca-mi pasa de ce ramasese in Iasi, iar eu am replicat, intr-un articol, ca l-am visat lansindu-se, cu parapanta, de pe Hotelul Unirea, planind ca un vultur lenes pe deasupra orasului si disparind, in cele din urma, pe fereastra atelierului sau de pe Strada Armeana; cum m-am prostit eu la lansarea cartii sale Omul din gard si am povestit atractia lui fiu-miu (care pe atunci avea cam 3 luni) pentru acel obiect elegant si am si explicat de ce, scotind din geanta o zornaitoare cu Tweety, care avea exact culoarea cartii, si in tot timpul cit am vorbit Val Gheorghiu a zornait zornaitoarea. Si altele, pe care nu le mai pomenesc aici. In fine, intr-un alt context ii evocam seria de portrete ale marilor scriitori, dintre care James Joyce si Virginia Woolf mi se infipsesera in minte. Un coleg care se pricepe folosea chiar cuvintul "capodopera".

Adevarul este ca incepuse sa-mi lipseasca Val Gheorghiu. Nu-i mai intilneam silueta rectilinie pe strazile Iasului, nu mai primeam, din cind in cind, cite un telefon de control, care sa ma invite la o mica discutie, in atelier, la un pahar de carcalete sau o cescuta de cafea si nici nu-i mai gaseam tabletele sclipitoare in pagina de opinii a "Ziarului de Iasi"; din 2006, timp de aproape patru ani, am impartit, in fiecare marti, pagina a sasea si asta a fost chiar o onoare pentru mine.

Nu cred in coincidente, spuneam. Ma gindisem la Val Gheorghiu, il pomenisem adesea, mai intrebasem pe unul-altul despre el fara sa pot afla prea multe. Cind deodata, duminica seara, primesc un telefon de la "disparutul" pictor si scriitor. Tipic Val Gheorghiu. Ma suna ca sa ma anunte ca… nu a murit. Doar s-a retras. Dar se intoarce el. Intre timp, isi vindeca melancolia (de asta sufera si de asta a murit si Eminescu, nu? Ca doar nu ne-om incurca acum in diagnostice complicate si moderne) intr-un loc rupt de lume, din care evadeaza periodic. Acolo il are coleg de camera pe un foarte distins domn, care doarme cu tranzistorul sub cap. Si gata, noapte buna. Dupa un minut, iar zbrrr, telefonul. "Pe domnul cu tranzistorul il cheama Romica". Si inchide. Si dupa un alt minut iar telefonul: "Promit ca asta e ultimul, iarta-mi nebunia!". Da, dar mie tocmai "nebunia" asta mi-a placut intotdeauna la Val Gheorghiu. E "nebunia" din pictura si din proza sa. E modul unui artist de a ramine artist si in afara atelierului. Este, daca vreti, semnul autenticitatii. Val Gheorghiu nu este doar un pictor si un prozator de prima marime, el mai este si un personaj. Unul al propriei sale opere. Intotdeauna mi s-a parut ca a imprumutat ceva din alura sa nonsalanta si indolenta siluetelor feminine care ii populeaza tablourile. Si ca a stiut sa-si contemple fara prejudecati, cu amuzament superior, personajele din proza, de care il lega un aer familiar. Oricum, Val Gheorghiu nu si-a pierdut umorul nici in momentele dificila, de maxima… melancolie. Si asta este un semn de mare vitalitate.

Nu cred in coincidente, va amintiti? Daca pictorul s-a indurat sa ne dea un semn, e clar ca ceva tot ne coace el. Deocamdata a fost plecat intr-un stagiu de documentare. Oricum, de acum incolo am sa fiu cu ochii in patru pe strada. Si am sa deschid in fiecare marti cu nerabdare "Ziarul de Iasi" direct la pagina de opinii. Ca sa citesc despre Romica, cel care doarme cu tranzistorul sub cap.