Caută 
7 MIN
Aurora de Cristi Puiu
Al treilea lungmetraj al lui Cristi Puiu si al doilea din seria Sase povestiri de la marginea Bucurestiului duce mai departe tema incomunicabilitatii din Moartea domnului Lazarescu, atasindu-i-o pe cea a crimei. Cristi Puiu, care nu l-a placut pe nici unul dintre cei 30 de actori pe care i-a audiat pentru rolul principal, a ales sa interpreteze singur dificilul rol al lui Viorel, inginerul somer cu nevroza cit casa dupa ce si-a pierdut locul de munca, iar partajul de fosta nevasta tocmai a fost incheiat. Alegerea nu mi se pare fericita. Cristi Puiu nu e actor, prezenta lui trei ore pe ecran te impiedica sa vezi si personajul din spatele sau (iar acest film nu este despre Cristi Puiu. Sau este?).
Cu lucrurile din casa impartite pina la carti si reviste, cu copiii deja luati de fosta nevasta, lui Viorel nu-i ramine decit sa hoinareasca fara un scop aparent prin Bucuresti. Nu ni se spune clar, dar presupunem ca se duce sa-si pindeasca fosta nevasta si copiii, banuim ca e socrul sau cel care vine sa mai ia de prin casa ce mai trebuie, ne imaginam ca se duce la magazinul unde lucra fosta nevasta si le terorizeaza pe celelalte vinzatoare. Timp de aproape trei ore il avem in permanenta in fata ochilor pe eroul care priveste fix si plat lumea din jurul lui, nelasindu-ne sa-l citim (nu imparte cu noi toate starile prin care trece; e complet ecranat nu doar lumii din jur, cit mai ales lui insusi). Cind sirul crimelor incepe, nici motivatia lor nu ne va fi dezvaluita (iar identitatea victimelor o vom afla de-abia la final). Partea principala a filmului, cea alcatuita din peregrinari aleatorii, reveniri in apartamentul sau aflat in constructie si crimele propriu-zise, pare intentionat mult prea lunga pentru a pune la incercare rabdarea spectatorului (in termeni de manipulare si testare a limitelor, amintiti-va finalul interminabil al filmului lui Michael Haneke, Funny Games). Felul cum termina Puiu filmul e un apropo mai mult decit evident la Politist, adjectiv, dar fata de limpezimea aritmetica a filmului lui Porumboiu, Aurora suna confuz si nereusit.
––-
Andrei Ujica ne arata un Ceausescu la care nu ne asteptam
18 mai: Autobiografia lui Nicolae Ceausescu ne arata un Ceausescu la care nu ne asteptam, dar miza acestui film artistic de montaj, cum ii spune autorul sau, Andrei Ujica, nu e de a face publice imagini inedite cu Ceausescu jucind stingaci volei sau inotind in mare sau cu solista nord-coreeana care ii cinta "Romanie, Romanie, cit de draga mi-esti tu mie…", ci de a fictionaliza istoria si de a pune in discutie cliseele cu care opereaza istoriografia si perceptia publica. Cuvintul autobiografie e cheia intelegerii, cum a scris si revista "Variety", caci filmul de trei ore alese si remontate din circa o mie cite exista in arhive e conceput ca un lung flashback pe care Ceausescu il are in timpul procesului din 25 decembrie 1989. Normal ca, el fiind cel care isi aduce aminte, toate amintirile il vor pune intr-o lumina favorabila, dar sint detectabile chiar si din aceste imagini de arhiva remontate si lipsite de orice comentariu sau note de subsol atit degradarea societatii romanesti din 1965 pina in anii ‘80, cit si degradarea discursului lui Ceausescu. Desi in timp se trece de la imaginea alb-negru la cea color, imaginea santierului Casei Poporului si a zonei din jur trista si cetoasa, cu blocurile gri si strazile desfundate functioneaza ca un declansator instantaneu al rememorarii, aducindu-ne in minte senzatia, gustul acelor vremuri.
Exista mai multe scene puternice in film – conferinta de presa din Cehoslovacia, din 1968, de fapt prima conferinta de presa la care il vedem pe Ceausescu luind parte si unde, avea sa spuna Andrei Ujica la Cannes, jurnalistii cehoslovaci aveau aerul ca vin de pe Sirius sau din alt sistem solar – sau discursul defragmentat, aproape disperat al lui Ceausescu cind camera o surprinde plictisita si pe Elena Ceausescu nestiind ce sa faca cu miinile (probabil abtinindu-se sa nu le puna in solduri), sau momentul de la priveghiul lui Dej, cu coada interminabila si mobila, care a fost de fapt momentul intrarii lui Ceausescu in scena, pe care nu poti sa nu il compari cu inmormintarea propriei mame, in 1989, cind fata sa imobila pare la fel de lipsita de emotie, plata.
––-
You Will Meet a Tall Dark Stranger de Woody Allen
Despre batrinete, moarte si iluzie vorbeste si Woody Allen in cel de-al 41-lea (!) film al sau, You Will Meet a Tall Dark Stranger, prezentat in afara competitiei, pentru ca cineastul respinge ideea competitiei intre filme (si are dreptate!). Acest film mi-a placut mult mai mult decit filmul lui Mike Leigh si nu e greu de ghicit de ce: pentru ca are umor. Bine, nu umorul exploziv din Vicky Cristina Barcelona, ci unul mai diafan si mai metafizic, dat fiind ca unul dintre personaje, o englezoaica bogata interpretata de Gemma Jones, da in patima paranormalului dupa ce sotul (Anthony Hopkins) a parasit-o in urma brustei revelatii a propriei mortalitati. Ca de obicei, destinele mai multor personaje se intersecteaza si influenteaza in aceasta comedie umana sfiriitoare ca sampania. Josh Brolin e un scriitor ratat atras de ce nu are (romanul unui prieten, vecina frumoasa de vizavi), Naomi Watts e sotia acestuia si fiica lui Anthony Hopkins si a doamnei paranormale, si se indragosteste de patronul galeriei de arta (Antonio Banderas) a carui asistenta e. Ca intr-un film de Woody Allen, la un moment dat se da semnalul schimbarilor, dar acestea, odata pornite, nu mai pot reveni la punctul initial caci intre timp configuratia cubului (iaca!) s-a modificat si revenirea e imposibila. Woody Allen a fost una dintre cele mai normale prezente de pe Croazeta, desi joaca de multi ani rolul nevroticului. A venit la photo call si la conferinta de presa cu o palariuta kaki de pescar si a spus poante care l-au facut pe Josh Brolin, care era linga el, sa se strice de ris. Intrebat ce parere are despre moarte, a spus: "Sint impotriva ei. Nu e adevarat ca batrinetea iti aduce intelepciune, ci neputinta si boala. Nu toti am ajunge ca Manoel De Oliveira!". Daca Woody Allen spune ca isi ascunde frica de moarte facind filme, veteranul cineast portughez cred ca a trecut cu intelepciunea dincolo de moarte, desi fizic se tine foarte bine.
––-
Another Year de Mike Leigh
A fost pe placul juriului neoficial de critici straini de la Screen International care i-au dat in majoritate cotatii inalte. E un Mike Leigh veritabil, desi sub nivelul succeselor precedente – Naked, Secrets and Lies ori Happy Go Lucky. Mi-ar fi placut sa fac interviu cu Mike Leigh, dar pina si press junket-ul (interviul colectiv) era pe bani. Another Year e o noua poveste simpla si trista despre oameni obisnuiti. Unii au avut norocul de a gasi pe cineva cu care sa imparta bunele si relele, altii isi ascund solitudinea in spatele bauturii, a tigarilor, a unor masini noi, a iluziilor. Simplitatea filmului – al carei efect e sporit de interpretarile ca de obicei perfecte ale actorilor – e data si de structura sa, personajele fiind urmarite pe durata a patru anotimpuri.
––-
Biutiful de Alejandro Gonzalez Inarritu
Nu m-a impresionat atit de mult incit sa mi-l doresc pentru La Palme d’Or. Are doua ore si 20 de minute si e intunecat ca noaptea, dar nu asta e problema, cit faptul ca manipularea din Babel e acum pe fata. Sint oarecum de acord cu cineastul care a spus la conferinta de presa ca socoteste "plin de speranta" un film cum e al sau, care arata oameni suferind si luptindu-se sa iasa la lumina, spre deosebire de filmele comerciale americane cu explozii, dar intotdeauna am considerat ca sa arati copii morti sau murind pe ecran suna a santaj sentimental – or, filmul chiar asa incepe. Biutiful este totusi un film puternic despre un Sisif al zilelor noastre, care traieste intr-o Barcelona mizerabila, are o sotie bi-polara si nimfomana, doi copii speriati de separarea si certurile parintilor, o slujba din care abia cistiga – intermediind joburi la negru pentru emigrantii africani sau chinezi, si care, de parca n-ar fi destul, tocmai afla ca are si cancer. Personajul e interpretat de Javier Bardem cu o clasa care il face practic posesorul in avans al tuturor premiilor de interpretare posibile.
––-
R U There de David Verbeek
Prezentat in Sectiunea Un Certain Regard, R U There, de David Verbeek mi s-a parut mediocru, dar interesant pentru ca verbalizeaza una dintre temele actualei editii a festivalului – lumea virtuala si schizofrenia moderna (cum face si filmul lui Hideo Nakata, Chatroom, pe care din pacate l-am ratat). Psihoza unui tinar olandez membru al unei echipe de jocuri electronice, aflat la Taipei pentru campionatul mondial si care traieste mai mereu in realitatea virtuala, se crapa cind vede murind in fata sa un motociclist. Somatizind neputinta de a mai juca printr-o crampa musculara, el intra in legatura cu o localnica draguta care ii face un masaj si de capul careia se tine incercind inconstient sa iasa in realitate. Mijloacele de expresie mi s-au parut prea facile pentru exprimarea temei si m-am bucurat de asta: s-a mai dus un adversar al lui Radu Muntean la premiul sectiunii Un Certain Regard.
––
Outrage de Takeshi Kitano
Cu Outrage, Takeshi Kitano (foto) revine la filmele yakuza, dar ce folos: personajele urla, tipa, se rastesc, pe urma gauresc limbi, taie degete cu cuttere, impusca, dau picioare in burta, pumni in cap; victimele sint barbati si femei deopotriva. N-am rezistat pina la final, faptul ca am sesizat autoironia si coregrafia violentei n-a fost suficient, chit ca povestea te ajuta sa incurci personajele intre ele, actorii intre ei, clanurile de mafioti la fel. La ce bun? Daca Outrage nu era facut de Kitano, dupa cum daca La Princesse de Montpensier de Tavernier nu era facut de Tavernier, nici unul n-ar fi fost in Competitia Oficiala.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
