7xŞahnazarov

Prefaţat (oral) de Doamna Natalia Mujennikova, director al CRSC, şi de slaviştii ieşeni Leonte Ivanov, Marina Vraciu, Nataşa Manole, Festivalul s-a deschis cu Anna Karenina – Povestea lui Vronski, cea mai proaspătă ecranizare a capodoperei lui Tolstoi, e drept însă, într-o versiune care pune ceea ce a păstrat din roman (planul narativ secund, avându-i în centru pe Levin şi Kitty, este complet eliminat) în rama retrospecţiei, la o distanţă în timp de decenii, din perspectiva personajului-narator Vronski. Ceea ce nu e deloc vreun simplu artificiu de înnoire a eclerajului, ci o reală mutaţie de accent, da, şi naratorial, dar mai cu seamă de ordinul unei altfel echilibrate evaluări psiho-morale, deopotrivă a celor două destine individuale, Anna şi Vronski, ca şi al aceluia al cuplului lor erotic. Încă, peste toate acestea, scenariul face apel şi la o sursă literară suplimentară, o nuvelă a pictorului-scriitor Vikenti Veresaev, pe fundalul căreia, de confruntări militare între Rusia şi Japonia în Manciuria, se desfăşoară, în flash-back, rememorarea verigilor decisive ale Poveştii lui Vronski, ca diferenţă specifică, singularizatoare între atâtea remakes ale romanului, retrospecţia lui (nu una impersonală, auctorială) despre iubirea ce i-a legat pe ei doi, el şi ea, încheiată tragic, cu moartea Annei sub roţile însângerate ale locomotivei. Dar, diferenţă de asemenea simptomatică, totul într-un dialog al naratorului Vronski cu fiul Kareninilor, acel Serioja de atunci, devenit medicul militar de acum, un adaos nu fără rost şi miză în scenariu faţă de roman. Esenţa rezultatului: o reliefare a releului compoziţional-semantic, vertij pasional – dramatism al rolurilor din cuplu (masculin vs feminin, între orizonturile lor social-morale şi reprezentările mentale ale personajelor însele) – în fine, tragica amprentă finală, indelebilă, ireversibilă, cu deruta amară a Annei, iubirea peste moarte: Vronski, chiar un Karenin ceva mai puţin uscat, totuşi de o pătimaşă cerbicie pedepsitoare.

Noi, jazzmenii (1983) şi Noapte de iarnă la Gagra (1985) au ceva în comun, evocarea, oarecum prin ricoşeu, a opacităţii ideologizate faţă de influenţele artistice de peste Ocean: muzica de jazz (perioada NEP) din anii 1920, care câştigă publicul peste directiva oficială ostilă, în celălalt – pasiunea lui Beglov, muncitor şi artist, un as al ceciotcăi (dansul step). Portrete de miez ale filmelor Călăreţul numit Moarte (2004), cu Andrei Panin în rolul protagonistului obsedat de reuşita atentatului asupra Marelui Cneaz al Rusiei (început de secol XX), în fruntea unui grup extremist, terorist şi Curierul (1986): Ivan, absolvent de liceu, picat la admiterea în Universitate şi angajat curier al unei redacţii, încarnare a unui spirit tineresc, aparent superficial şi neserios, de fapt expresie a unei reacţii ironice faţă de locurile comune şi clişeele crispate ale mentalităţii maturilor din jurul său, de asemenea, Vise (1993), în care glisările între realitate şi oniric pun sub semnul întrebării şi al relativizării rangul, poziţia socială a aristocratei Prizorova, contesă, oniric, tot ea, doar Maşa, femeia de serviciu de la cantină, astfel încât alternanţa veghe-vis problematizează şi nelinişteşte revelator o existenţă tocmai astfel scoasă din previzibil, din repetitiv şi platitudine.

Ultimul film proiectat, Ziua lunii pline (1998), fără tramă şi fără protagonişti, e un film-eseu, cu irizări de poem, tulburător amestec de timpuri istorice, ca orizonturi concentrice, şi galerie de portrete schiţate sugestiv, nu apăsat, ruşi contemporani, ca şi din alte vremi, de pildă killers-mafioţi, un diplomat străin, marele poet Puşkin, o prinţesă de mare frumuseţe, dar şi un simplu ospătar, prostituate… Şi din toate acestea, niciunde explicitat verbal, dar inevitabil conştientizat în receptarea filmului, reversul de omenesc dens (şi durabil în memoria afectivă a personajelor) al puţinelor şi preţioaselor secvenţe de existenţă substanţială, cu adevărat vie, lăuntric şi profund trăită, sinteză de reflecţie şi interogaţie, de vibraţie vitalizantă în raport cu spectacolul lumii, emoţie a frumuseţii şi căldurii iubirii, fie şi doar ca potenţialitate. Un final pe măsura întregului FFR – 2017, excelentă şi incitantă, din toate punctele de vedere, ilustrare a nivelului foarte ridicat al cinematografiei ruse, prin cele 7 filme selectate din impresionanta filmografie a lui Karen Şahnazarov.

Un regizor echilibrat, deloc tentat de trouvaille-uri excusiv tehnice sau avangardiste, pasionat de posibilităţile de imersiune în fondul psihologic şi moral, în autenticitatea omenească a personajelor sale, dar nu pe calea autoanalizei scormonitoare, ci pe aceea, mult mai discretă şi subtilă, a unor microsecvenţe apte să sugereze complexitatea interioară, de profunzime, ca de pildă în unele reevaluări atribuite lui Vronski sau articulaţii revelatoare ale destinului lui Beglov, „decedatul” omagiat la tv, tot el rugat să nu vină la nunta fiicei sale, sau ca în jocoseriosul curierului Ivan, experienţă a maturizării ludice, ori ca în ambiguitatea contesei-femeie de serviciu, aşijderea în fixaţia obsesivă a atentatorului Jorj, fruct pervers al vidului şi plictisului. Actori mari, Boiarskaia şi Matveev sau Panin, Ianovskaia, Dunaevski, Mordvinova, Evstingheev… în creaţii ce datorează mult nu doar regizorului Şahnazarov, ci şi co-scenaristului din el şi excelentei sale colaborări cu echipa de realizatori, tot atât de devotaţi ca şi el Ideii de Artă a marelui ecran, slujită cu discretul orgoliu (conţinut, nu fluturat retoric şi lăudăros) de către toţi aceşti maeştri ai filmului rus.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar