A purtat crucea adevărului

Da, puteam să ne modernizăm şi neheirupistic, nesuperfluu, prin recursul la unele dintre valorile majore ale civilizaţiei. Precum adevărul, spre exemplu. Desigur, aceasta presupune să nu fi optat pentru neorânduială, spirit de gaşcă, politicianism şi alte ingrediente de la periferia civilizaţiei. Vă sună cunoscut?

Mai avem azi curajul să-l înţelegem pe Eminescu ori pe Caragiale, în cheie tragică? Crescuţi în cultul „frazei” sforăitoare, al minciunii şi al minţirii sistematice, ne-am pervertit capacitatea de a propune şi de a descifra adevăruri. Eminescu era deprins să ia totul în serios, plasându-se în contratimp cu vocaţia majorităţii covârşitoare a contemporanilor lui care contau în spaţiul public, nu poporul tăcut, de a se lăsa minţiţi şi manipulaţi. Cu ei Eminescu nu putea fi amabil ori mângâietor, ci dur, inflexibil şi uneori teribil. Cine erau aceştia? Mărimile zilei, făcătorii de legi, pescuitorii în ape tulburi, învârtiţii, lichelele… mai exact clasa politică, aşa cum am zice mai nou. Erau ei poporul? Nicidecum. Eminescu le-a găsit un nume infamant, acela de „pătură superpusă” şi a construit o teorie sociologică veritabilă pe acest subiect – prima din istoria culturii noastre. Amestec de elemente alogene şi lichele aborigene, ea deprinsese cu măiestrie limbajul subversiv şi demolator al minciunii. De cealaltă parte a baricadei era Eminescu şi alţi câţiva rătăciţi în peisajul mocirlos, care credeau că nu poţi să-ţi minţi poporul, aşa cum nu-L poţi minţi pe Dumnezeu. Mai mult, că nu poţi să te lepezi de poporul tău, aşa cum nu te poţi lepăda de Dumnezeu decât cu mari riscuri. Dar cine putea percepe aceste adevăruri simple? Să încercăm să ne imaginăm că astăzi am fi contemporani cu un român înzestrat cu idealismul, cultura şi patosul lui Eminescu. Câţi l-ar crede? Cam mult, veţi spune. Probabil ar trece drept nebun, aşa cum el a trecut în ochii majorităţii contemporanilor lui. Desigur, nu e ceva nou în istorie să te opui propovăduitorilor adevărului. Dar e tragic atunci când la temelia statului sunt tocmai inamicii lui. Iubirea lui Eminescu pentru poporul român are ceva tragic, martiric şi profund creştin. Dar ea nu a fost împărtăşită şi nici nu este, până în vremurile noastre. Şi cum ar putea fi, atunci când preferăm surogatul, impostura ori negocierea principiilor, cum ar zice Corneliu Coposu, o altă fiinţă tragică a istoriei noastre?

Nu este nevoinţă mai dureroasă, spune undeva părintele Sofronie din Essex, nimeni altul decât îndrumătorul părintelui Rafail Noica, decât nevoinţa pentru iubire. Şi continuă: nu este mărturie mai înfricoşată decât mărturia pentru iubire, nici propovăduire mai provocatoare decât cea a iubirii. Aceste cugetări adânci mă duc negreşit cu gândul la destinul lui Eminescu: un destin tragic până la capăt, izvorât din incapacitatea noastră funciară de a trăi în adevăr. Şi aceasta întrucât cei mai mulţi dintre noi credem că împlinirile noastre sunt opera unor prestidigitatori şi a unor magicieni ai combinaţiilor, nu a voinţei libere şi puternice, a luptei înverşunate şi a muncii istovitoare. În acestea din urmă credea Eminescu, dar românii de atunci, la fel ca şi cei de astăzi credeau/cred cu deosebire în minuni.

Oamenii aceştia rari, asemenea lui Eminescu, ce au curajul rostirii adevărului întreg sunt percepuţi ca o ameninţare la adresa ordinii instituite, atrăgând critici vehemente, ameninţări şi chiar pedepse draconice. Să ne imaginam o clipă că Eminescu ar fi lângă noi. Am fi oare liniştiţi ori fericiţi? El care spunea lucrurile pe numele lor propriu şi noi care ne-am rafinat în tehnica dedublării şi în eludarea adevărului. Noi care suntem tentaţi să credem în post-adevar, adică o adevărată nenorocire pentru cuget, spirit şi societate.

Nimeni nu poate să pună la îndoială iubirea lui Eminescu pentru poporul român. Însă puţini înţeleg că iubirea lui nu e una sentimentală, care nu vrea să deranjeze pe nimeni şi refuză să se confrunte cu răul. E o iubire care doreşte ce e mai bun pentru poporul lui, dar aşteaptă de la el muncă, spirit de sacrificiu şi credinţă. E vorba aşadar de o iubire creştină, care lucrează pentru viaţă, prin adevăr. Întrebare: ochii/ conştiinţa noastră îl mai pot vedea/ înţelege pe Eminescu, prin prisma propiei sale iubiri pentru neamul românesc? Şi aceasta în condiţiile în care epoca lui, la fel ca şi a noastră, de altfel, este dominată de „spiritul de minciună” (Eminescu), nu de etosul adevărului. El care credea în adagiul horaţian „Non omnes moriar” şi noi, sceptici nemântuiţi, care credem că totul e deşertăciune. El care susţinea că „civilizaţia proprie consistă în suma de adevăruri înţelese şi practicate de un popor”, şi noi care credem că civilizaţia e despre a avea, despre alinieri forţate şi despre „progres” cu orice preţ. El care era convins că nu există civilizaţie proprie şi adevărată fără o „parţiala întoarcere la trecut” şi noi care am renunţat demult să mai punem aceste concepte în ecuaţie. Dumnezeule, ce străine ne-au devenit aceste cuvinte astăzi! El care credea cu temei că atunci când o ţară (o ţară ca România şi nu ca America, să fim bine înţeleşi!) devine „terenul de colonizare şi de imigraţiune”, identitatea civilizaţiei ei intră în disoluţie. El care demonstra că numai un popor creator de cultură poate dăinui, şi noi care nu mai dăm doi bani pe cultură ori punem în fruntea acesteia agramaţi cu diplome.

Cu fiecare zi în care ne luăm învăţăturile de la magiştri improvizaţi ne depărtăm de Eminescu. Cu fiecare clipă pe care o pierdem făcând jocuri mărunte şi construind idealuri de carton îl ignorăm pe Eminescu. Nu Europa e duşmanul nostru, aşa cum ne invită să credem „patrioţii de profesie” (Eminescu), în contradicţie deplină cu poetul, ci păcatele noastre mărturisite şi mai ales nemărturisite: superficialitatea, băşcălia şi batjocorirea ţării.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video