Caută 
1 MIN
♦ Prima vocaţie a unui octogenar (ca mine): a trăi din amintiri. A doua: a uita. Sau invers? Oricum, pe la chindie, m-a sunat un prieten, Costică Adam (căruia nimic nu-i scapă), ca să-mi amintească faptul că astăzi se-mplinesc taman 10 (zece!) ani de la accederea mea la o nouă calitate: aceea de cetăţean de onoare al comunei (natale) Dângeni/Botoşani. Tot atunci au fost onoraţi: congenerul meu iacobinesc, istoricul… literar Traian Lazăr, geograful Octavian Grozea, inginerul (penicilinist) Vasile Chebac. Şi tot atunci şi-acolo am lansat Cartea Jijiei. Povestea unui râu, căreia-i eram cordonator şi coautor. Totuşi, stricto sensu, la acea oră, ne aflam la Iacobeni, în veranda fratelui meu Costică, beam whiskey şi… socializam, dimpreună cu el, cu tine, cu vărul Traian, cu nepoţii Laurenţiu şi Cezar, cu, desigur, fiu-miu Dragoş. Şi cu cine se mai nimerise, nu chiar întâmplător, pe-acolo… Eu, mai ales, aveam de recuperat, întrucât la masa festivă de la Căminul Cultural Dângeni, cam postisem, suprasolicitat fiind de distribuirea şi autografierea Cărţii Jijiei. Nu-i uit – şi-i elogiez şi-acum – pe cei care veniseră special din comuna vecină, Ungureni, în semn de omagiu postum ilustrului lor consătean, psiho-sociologul Adrian Neculau, iniţiatorul şi, în mare măsură, realizatorul acestui proiect editorial, pe care eu l-am finalizat. La un deceniu de la apariţie, Cartea Jijiei – o excelentă carte de vizită – ar merita o nouă ediţie, eventual revăzută şi adăugită. Eu i-aş pune la îndemână acelui temerar varianta computerizată, pe care o deţin… de la izvoare până la vărsare. Speranţa (care moare ultima) e, mai ales, întru jijienii conjudeţeni. Dar mai ştii?!? (8 sept.022)
♦ Şi dacă… Dacă-ai vedea cum ploaia se frânge vertical, /cum munţii se dilată pe-a cerului răscruce/şi dinspre Vovidenii un călăreţ c-un cal/închipuie o cruce.//De-ai auzi cum paseri în tril se logodesc/ şi turle de biserici în vecernie se cheamă,/ ai zice că deschis e un ochi dumnezeiesc/ spre noi, de bună seamă.// Şi dacă-ai şti că unul, nevrednic, stă de veghe/ şi-ademeneşte noaptea, s-o facă zori de zi,/ Tu, cea făr’ de prihană şi fără de pereche,/ nu te-ai trezi?// Nu te-ai lăsa în voia pufoaselor săruturi/ şi-n încîntarea vorbei de duh, pe care ştiu/s-o susur în timpanul tău alb-trandafiriu/ chiar de la începuturi?// Şi nu ai da cu mîna toţi norii la o parte/ şi îndreptînd un deget spre tine, ai zice: TU! /Ca să-nţeleg că-n mine eşti scrisă ca-ntr-o carte./ Zi: NU?!? (Din vol. Atîta verde peste cerul alb, 2004)
♦ Fereastră. Era încă vară. Eram găzduiţi în Pometele Târgului Neamţ – cum, de cîţiva ani – de bunii noştri cumetri/ prieteni/ ocrotitori, părintele Teoctist şi preoteasa Olguţa Caia. Ploua. Rodi dormea, eu priveam, de la o altă fereastră, ploaia. Cînd s-a trezit, i-am arătat poezia. A trebuit să insist, ca s-o citească, de obicei „intra” în scrierile mele proaspete, doar dacă o rugam. La sfîrşit, a surîs: „Tare mai eşti tu şme”. Ne-am îmbrăţişat disperaţi, îndelung.
Pe 22 septembrie e ziua ei de naştere. O zi cu multiple semnificaţii şi ramificaţii. (22.9.022)
♦ (Bună)Dimineaţa prozatorului Grigore Ilisei, aflat la „Amiaza” epicei sale călătorii, însoţit fiind de cronicari /cronicărese vechi şi noi – cum Titus Vâjeu, Mihaela Grădinariu, Elena-Brânduşa Steiciuc – şi alte cinstite feţe care au animat/ animă Grădina liniştii literare folticenene. Perturbată şi de mine, încă din anii studenţiei, graţie prieteniei (nezdruncinată) cu cel numit în folclorul local „băiatul popii”. Şi despre care tatăl, preotul Ilie Ilisei, spunea că, la botez, pruncul Dragoş (dintre cele trei prenume cu care-l blagosloviseă botezătorii: Grigore-Dragoş-Gheorghe, părintele şi preoteasa-mamă optaseră şi-l apelau cu cel al Descălecătorului) a fost ţinut în braţe – de cine credeţi? De Niculae, băietul învăţătorului Labiş, creştinarea petrecându-se la Văleni, sat component al comunei Mălini, unde slujea, la acea vreme, preotul Ilie. Plauzibil, poetul Primelor iubiri fiind atunci în vârstă de 8-9 ani… Volumul, interactiv, aş zice, Blestemul iubirii pierdute, apărut la Junimea, întru semnificarea trecutei jumătăţi de veac de la debutul editorial al lui Grigore Ilisei, reîncarnează primele sale două cărţi, primele iubiri, reale, literare, literale. Cu însoţitoarele receptări de-acum (scrutătoarea de adâncimi sufleteşti, Mihaela Grădinariu) şi de-atunci (mult-regretaţii Liviu Leonte, Florin Faifer), nelipsind o cronică a anecdoticii personajelor care s-au recunoscut în anume întruchipări iliseice…
Cine scrie atât de concentrat, delicat şi chiar curajos, la debut, are resurse să-şi împlinească, prin ani, vocaţia.
♦ Cînd am intrat eu la facultate, alma mater iassiensis împlinea 101 ani. Ratasem centenarul şi eram gelos şi invidios pe vărul Traian (Lazăr) care, devenind, cu un an înainte, student (la Istorie), prinsese istoricul eveniment. Iar faptul că-l văzuse pe Sadoveanu – care participase la festivităţi! – îl situa definitiv printre norocoşii acestui pămînt… Aş fi vrut mai multe amănunte, însă vărul meu, c-un cinism de student hîrşit (era deja în anul II!), se mulţumea să-mi facă rezumate, şi acelea reduse la nivelul unui fapt divers. Tot ca pe-un fapt divers îmi spusese, după ce-a luat şi-a dat coate, ca s-ajungă, prin înghesuială, la panoul cu listele de admitere, aşadar, m-a anunţat, ca pe cea din urmă banalitate, că da, ai intrat. Asta, în timp ce eu tremuram de emoţie şi-mi venea să-l strîng în braţe sau să-l strîng de gît.
♦ „Istoria e cea mai frumoasă poveste” a susţinut/ susţine, pe micuţul ecran un remrcabil istoric, care a gafat ca ministru (de Externe!), dar s-a reabilitat ca diplomat. Istorii şi istorie – titlul recentului op al lui M. R. Iacoban, apărut la Junimea, e relativizat încă de pe copertă, de însuşi autorul, prin subtitlul carte de poveşti. Cui nu-i plac poveştile – de la Iliada şi Odiseea spre noi, să zicem? Epopeile, romanele, piesele de teatru, filmele, cu subiect istoric au fertilizat cele mai aride epoci dictatorial-culturale. Cap de serie fiind, la noi, cantemireana Istorie ieroglifică şi Ţiganiada budai-deleană. În ceea ce-l priveşte pe MRI, doar epopee n-a scris, în celelalte genuri/specii ilustrîndu-se cu har şi dezinvoltură. Şi, unde a fost cazul, cu o armătură istorică greu de contracarat. De-ar fi să amintesc aici şi-acum doar piesele de teatru Reduta şi şoarecii, Hardughia, sau romanul Căminarul. Reacţia lui, pulverizantă, la orice făcătură, impostură, insolemţă sau levantină neglijenţă îşi află mai peste tot justificarea într-o solidă documentare.
♦ 7 ani fără Mircea Filip (1939, Ismail, 15 oct. 2015, Bucureşti). Ştii că prima „practică studenţească” (adică vizitarea unor monumente istorice) am făcut-o la Iaşi? M-am suit în Turnul Goliei şi de acolo am reperat turlele bisericilor şi m-am dus, pe rând, să le văd. Apoi am fost la Biblioteca Centrală Universitară – splendid loc!, dar din Iaşi n-am văzut aproape nimic.(…) Şi apoi a venit seara magică a lui 14 iunie (ştii că acum 33 de ani, 14 iunie a căzut tot într-o marţi?). Şi totul s-a schimbat. Acum fugeam la Iaşi. Ştii ce scurt era drumul!? Plecam sâmbată noaptea din Bucureşti, duminică dimineaţa eram acolo, mă întâlneam cu Mircea, iar duminică seara plecam înapoi, ca luni să fiu la servici. Şi mi se părea cea mai simplă şi scurtă călătorie. Ne întâlneam, ne plimbam sobri pe străzi (nu ne ţineam nici măcar de mână), dar drept să-ţi spun, nu vedeam Iasul, îl vedeam numai pe Mircea. (…) Aşa că, privind imaginile, nu pot decât să fabulez cum era pe atunci Mircea, cum erau prietenii lui şi ce s-ar fi întâmplat dacă 14 iunie, ziua marii noastre întâlniri, nu ar fi fost în 1983, ci 10 ani mai devreme… A fost odată ce nu s-a întâmplat niciodată. (Cezara Mucenic despre întîlnirea cu viitorul ei soţ, prozatorul Mircea Filip, fost coleg de grupă studenţească cu mine; la acea, şi încă multă vreme, secretar literar al T.N.din Iaşi).
♦ Masa lui Jebe. …Prin anii ‘70-î80, redactor la revista „Cronica” fiind, făceam, de două-trei ori pe an, un drum la Bucureşti, ca să obţin niscaiva colaborări de la scriitorii „capitalişti”. Era, desigur, şi-un bun prilej de-a mă întîlni cu amicii, de-a lua masa de prînz la exclusivistul restaurant al scriitorilor, unde mă puteam boldi la „sfinxii” vremii (VIP-uri, le-am zice azi), precum Eugen Jebeleanu sau Geo Bogza, ale căror mese, rezervate, nu le ocupa nimeni, chiar dacă titularii nu se arătau în acea zi… Prima dată când am descins acolo, provincialul de mine, neştiind această regulă de aur, după ce mi-am rotit ochii prin Grădina scriitoricească, toată înţesată, m-am aşezat la singura masă liberă… Şi, aşteptând să fiu servit, am avut timp să observ că, de la alte mese, eram privit, direct sau discret, ca şi cum aş fi fost cine ştie ce curiozitate a naturii, poate girafa (la scară redusă!), despre care ardeleanul zice că aşa ceva nu există. Eu, totuşi, fiind moldovean, şi existând, simţeam că se făceau şi oarecari comentarii, care le stârneau hohote de râs. Asta, până a venit, val-vârtej, Miţi sau Muţi, chelneriţa stabilimentului, şi s-a-nfipt în mine ca o harpie: -Nu puteţi sta aici! -De ce?, am întrebat eu, inocent. Masa e liberă… -E masa domnului Jebeleanu. Nu se-aşează nimeni la ea! Am încercat o negociere: Dar d-l Jebeleanu nu-i aici… Eu mănînc şi plec. La ora patru am tren spre Iaşi… Miţi s-a arătat inflexibilă: Înţelegeţi că nu se poate?! Maestrul poate să vină-n orice clipă… Vreţi să fiu dată afară?! Cum să vreau aşa ceva, pentru o biată femeie, pe care nici n-o cunoşteam? A trebuit să mă ridic. Mi s-a făcut, suspect de repede, loc la o altă masă, convivii mă aşteptau, voiseră doar să se amuze… Am aflat că scena se repeta aproape zilnic, cu novici ca mine… Evident că în ziua aceea maestrul Jebe n-a venit.
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”
