Anatoly Vapirov – tradiţie şi modernitate

L-am invitat pe Vapirov la Festivalul Internaţional „Richard Oschanitzky” pentru că ascultasem câteva dintre înregistrările sale, ştiam că a compus lucrări academice, printre care un concert pentru saxofon şi orchestră, muzică pentru piese de teatru scenic şi teatru de televiziune, mă impresionase ca improvizator spectaculos în limbajul jazzului american, adaptat specificului din partea noastră de Europă şi a megieşilor noştri. Mi-am închipuit atunci că profilul muzicianului Anatoly Vapirov se potrivea tematicii întâlnirilor artistice de la Iaşi, menite să lumineze teritoriile din Balcani fertile confluenţei culturii muzicale ancestrale cu tradiţia jazzului american – concepţie admirabil argumentată în anii ’70 ai secolului trecut de compozitorul şi pianistul român Richard Oschanitzky. Dar imaginea mult mai cuprinzătoare a înţelegerii culturilor muzicale părelnic atât de îndepărtate una de cealaltă mi s-a clarificat în timpul recitalului de la Iaşi – experienţă artistică trăită intens de publicul neaşteptat de numeros venit să asculte doi muzicieni aproape necunoscuţi atunci în România. Necunoscuţi mai ales pentru că obişnuinţele realizatorilor de emisiuni radio-tv şi publicişti în presa scrisă de la noi au privilegiat jazzmen americani. Pe bună dreptate, dar nu total argumentat.

Primul „semnal” emis de saxofonistul Anatoly Vapirov şi pianistul Antoni Doncev tocmai acesta a fost: cântecul lung, de alean, specific tradiţiei noastre, rezona uimitor cu melancolia, cu tristeţea irepresibilă a bluesului. În primele câteva minute. Pentru ca imediat, armoniile cu tentă impresionistă, asociate subtil de Antoni Doncev pe claviatură blue-notelor din „zestrea” armonică a blues-ului de sorginte afro-americană să ne trimită alte câteva secunde gândul la acordurile preferate ale lui Bill Evans. Doar o clipă, fiindcă Doncev, şi el tributar pe bună dreptate climatului muzical-emoţional nativ, găsea replicile spirituale pentru discursul emoţionant al lui Vapirov. Cum întotdeauna sunt atent pe parcursul unei creaţii muzicale şi la reacţia publicului, am rămas atunci, în sala Filarmonicii, plăcut surprins de atenţia, de tăcerea deplină cu care erau ascultaţi necunoscuţii bulgari.

Al doilea motiv de atenţie şi apreciere este libertatea orgolioasă, impetuoasă, dar riguros controlată pe care şi-a permis-o întotdeauna temperamentalul, vulcanicul Anatoly Vapirov. Scriu acum la timpul trecut în urma concertelor susţinute ulterior la Festivalul „Richard Oschanitzky” împreună cu instrumentişti din Grecia şi, a treia oară, în alt duo memorabil, cu percuţionistul lituanian Vladimir Tarasov. „Reţeta” lui Vapirov este imuabilă, dar nu prizonieră şablonului: primele fraze expuse la saxofon tenor sau sopran aparţin melosului, spiritului balcanic – sprinţar, dansant ori doinit -, pentru ca dezvoltarea să urmărească linia unduioasă a melodiei jazzistice de factură americană, climaxul ajungând la convulsiile ardente ca intensitate emoţională şi sonoră specifice stilului free. Asemenea muzicienilor de elită rămaşi în istoria jazzului modern (John Coltrane, Jancy Körössy, Richard Oschanitzky, Herbie Hancock, Chick Corea sau Michel Petrucciani), Anatoly Vapirov ştie că libertatea deplină de tip freejazz nu poate fi decât un pasaj, un solo descătuşat de aproape toate ghidajele melodice, armonice şi ritmice, dar un segment, un ornament, o etapă din construcţia operei muzicale spontane. Un element ce nu-şi poate fi nicicum suficient sieşi, nu poate fi o creaţie de sine stătătoare, indiferentă la orice sugestii, dar îşi păstrează individualitatea şi importanţa numai integrat în concepţia unitară a autorului-interpret sau a colectivului de autori-interpreţi. Libertatea aparent deplină a improvizatorului lasă spaţiu nemăsurabil virtuozităţii sale tehnic-instrumentale, iar Vapirov profită în sensul cel mai înalt, mai creator, mai spectaculos de această deschidere a zăgazurilor.

Cunoscând biografia muzicianului rus-bulgar, suferinţele politice de care a avut parte în fosta Uniune Sovietică (inclusiv închisoarea), anii de căutare febrilă a surorii pierdută în timpul Războiului Mondial Secund, mi-am imaginat sursa tristeţei imense din muzica sa şi în experienţele de viaţă prin care a trecut. Explicaţia este importantă, însă nu deplină. La întrebarea mea dacă a ascultat, a studiat ceva din folclorul arhaic românesc, Anatoly Vapirov mi-a răspuns negativ, ceea mi-a înlesnit decodarea tristeţii constitutive a melodiilor sale prin fondul atavic de care poate că nu este deplin conştient. Ascultând discurile-concept-spectacol înregistrate de-a lungul timpului („Ucracia” – 1976, „Mysteria” – 1977, „Invocations” – 1983, „Lines of Destiny” – 1987, „De Profundis” – 1988, „There’s Always A Hope” – 1993, „Voiced Silence” – 1998, „Forgotten Ritual” – 2001) am simţit cel mai mult, comparativ cu alţi muzicieni de jazz din spaţiul balcanic, rezonanţa cea mai puternică a muzicii sale cu climatul muzical-afectiv al melosului românesc, de ascultare sau de joc. Audiate cu atenţie, creaţiile sale pentru saxofon solitar, pentru saxofon şi pian, pentru saxofon şi ansamblu instrumental, la care se adaugă sonoritatea profundă, atotstăpânitoare, uneori misterioasă a vocilor feminine, lasă impresia stabilă a originalităţii fondului muzical tradiţional arhaic şi a convieţuirii în bună înţelegere cu fondul muzical-cultural propriu jazzului modern, devenit la rândul său, după şase-şapte decenii de existenţă, tradiţie.

Două experienţe – una, legată de imagine – mi-au confirmat forţa de expresie, atractivitatea deopotrivă profundă şi spectaculoasă a muzicii lui Anatoly Vapirov. Imaginile dezolante ale unor clădiri vechi, frumoase, măcinate de timp şi nepăsare, pe care le-am văzut în Bulgaria, şi-au găsit comentariul potrivit în muzica lui Vapirov – încă odată rezonând cu melodia de alean, apropiată bocetului românesc, expusă de el la saxofon tenor. Am oferit de câteva ori telespectatorilor români acele tablouri disperate ale unui trecut fascinant ajuns într-un prezent orb. A doua experienţă s-a consumat într-o sală de conferinţe din Cipru, unde am prezentat muzica lui Vapirov în prezenţa unor cercetători din diverse ţări ale Europei. Impresia asupra lor a fost identică impresiei asupra publicului care l-a ascultat la Iaşi prima dată. Un efect covârşitor.

Rândurile de faţă sunt un mod de a-i adresa lui Anatoly Vapirov urarea „La Mulţi Ani” în pragul celui de-al şaptezeci şi cincilea an de viaţă (24 noiembrie).

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor

Publicitate și alte recomandări video