Asistentă: Curajul începe să dispară din cauza comportamentului multora dintre semenii noştri

Postarea Marcelei Vîlcan: ”Aş fi început atât de frumos… Aş fi început cu mirificul „A fost odată, ca niciodată…”, dar pentru că povestea noastră pare să nu aibă un sfârşit pe care să îl putem deduce, pe care să îl putem vedea, nu pot începe decât astfel:

Am fost plini de elan, puternici şi curajoşi atunci când mulţi în jurul nostru se ascundeau, am fost mereu alături de fiecare dintre cei care cu sau fără voia lor ne-au trecut pragul, am fost dedicaţi de la început şi până la sfârşit. Am mângâiat chipuri şi suflete, am îmbărbătat pe cei care au avut nevoie de acest lucru, am fost familia fiecăruia, pentru mai mult sau mai puţin timp, atât cât ne-au fost pacienţi.

Am tratat şi am îngrijit cum am ştiut noi mai bine şi cei mai mulţi dintre voi aţi plecat acasă bine. Am primit de la voi mulţumirile atât de necesare pentru a putea merge noi mai departe. Am primit ce-i drept şi ocare, dar nu au fost multe şi le-am iertat şi le-am uitat.

Acum, Am pierdut din elan şi puteri, iar curajul începe să dispară şi el din cauza comportamentului multora dintre semenii noştri. Când ştii că toată lumea „trage la aceeaşi căruţă”, depăşeşti orice, că se numeşte oboseală care atinge tangenţial epuizarea, că se numeşte stres ori presiune psihică.

Dar când ştii (pentru că le trăieşti) eforturile pe care le depui de peste o jumătate de an, iar atunci când intri în magazinul din cartierul în care locuieşti şi vezi cum doamna de la casierie stă cu nonşalanţă cu masca pe bărbie, servind un client care la rândul său este şi el fără mască, simţi că te părăseşte orice urmă de înţelegere.

Când intri în sucursala CEC şi vezi cum toţi, dar absolut toţi angajaţii de la ghişee stau la fel, cu masca sub bărbie, atunci nu te mira că refuz să îţi înmânez cartea de identitate şi prefer să o ţin eu, astfel încât să poţi citi datele de pe ea. Când îţi mai spune şi copilul că există şi câte un cadru didactic care poartă masca la ore, la fel ca vânzătoarea de la magazinul din cartierul tău, stai şi te întrebi: „Cu ce am greşit, Doamne?”

Şi ştiţi ce este cel mai trist? Faptul că nu zăresc nici o luminiţă la capătul tunelului…”.