Aspecte privind dimensiunea şi stabilitatea guvernelor în România postcomunistă

Dimensiunea şi stabilitatea guvernamentală constituie două probleme de politologie care sunt tratate în strânsă legătură cu tipologia cabinetelor şi a coaliţiilor de guvernare. Dimensiunea unui cabinet depinde de o multitudine de factori, cei mai importanţi fiind complexitatea problemelor de guvernare care necesită un răspuns în materie de politici publice, precum şi de numărul şi ponderea partidelor care compun coaliţia guvernamentală. În cazul modelelor democratice de tip Westminster, care generează guverne majoritare, de obicei monocolore, dimensiunea cabinetului nu constituie subiect de negocieri şi tranzacţii politice. În general, guvernele majoritare monocolore (SUA, Marea Britanie) sunt de mici dimensiuni (10-20 miniştri).

În cazul modelelor democratice consensuale, care conduc la guverne de coaliţie, dimensiunea cabinetelor depinde de dispersia partidelor din parlament care prin negocieri politice configurează o majoritate parlamentară necesară învestirii unui guvern. Cabinetele de coaliţie se bazează pe „regula proporţionalităţii”, care ne spune că fiecare partid care participă la guvernare primeşte portofolii ministeriale proporţional cu susţinerea parlamentară pe care o deţine. Însă, există şi situaţii când partidele mici (partide tip „balama”) îşi maximizează rezultatele negociind în plus poziţii în cadrul guvernului dacă de ele depinde formarea unei majorităţi parlamentare.

Stabilitatea sau instabilitatea guvernamentală reprezintă o chestiune care depinde într-o măsură considerabilă de dimensiunea cabinetului, de tipul coaliţiei guvernamentale şi de aranjamentele politice (political settelments) care se stabilesc între partidele politice componente şi liderii acestora. Însă, există şi variaţiuni de la aceste „enunţuri” cu valoare teoretică. Politologul Jean Blondel consideră că „guvernele minoritare şi coaliţiile, care sunt într-adevăr numeroase în Europa continentală, nu sunt deloc slabe şi instabile; diferenţa în ceea ce priveşte durata între guvernele monocolore şi cele de coaliţie este semnificativă doar dacă nu se ia în considerare incidenţa remanierilor în guvernele monocolore. În plus, (…), există multe tipuri de coaliţie – ele pot fi mici sau mari, de dimensiune minimă sau supradimensionate”.

Dimensiunea cabinetelor diferă de la o ţară la alta, de la un regim politic la altul, sau în funcţie de sistemul politic. Este cunoscut faptul că, regimurile comuniste funcţionau cu guverne supradimensionate din nevoia de a gestiona o economie de stat centralizată. Industrializarea şi urbanizarea forţată, justificată ideologic prin necesitatea extinderii proletariatului industrial – baza partidelor comuniste, a condus la o hiperspecializare a ramurilor economice şi industriale. Această dispersie a ramurilor industriale şi-a găsit un corespondent în creşterea numărului de ministere care gestionau diverse sectoare ale economiei: ministerul minelor, ministerul industriei uşoare, ministerul industriei chimice şi petrochimice, ministerul metalurgiei etc. De exemplu, în anii ’80, guvernul URSS număra nu mai puţin de 75 de membri, pe când guvernul SUA nu avea mai mult de 15 membri. Guvernele supradimensionale, cu portofolii ministeriale hiperspecializate (ex: ministerul industriei grele, industriei uşoare, constructoare de maşini, petrochimiei etc.), erau o constantă a guvernării în perioada regimului comunist, din România înainte de 1989.

Numărul de miniştri variază de la un Guvern la altul fără să existe o anumită caracteristică a acestei variaţii. Dacă cel mai mare număr de miniştri îl întâlnim în cadrul guvernului Adrian Năstase (2000-2004), observăm la polul opus Guvernul M.R. Ungureanu care s-a redus la doar 18 demnitari. Şi guvernul condus de premierul Florin Cîţu, recent instalat, are tot 18 portofolii ministeriale, la care se adaugă două funcţii de viceprim-ministru şi prim-ministrul însuşi. Durata ministerială sau „longevitatea ministerială” depinde de o serie de factori, cei mai importanţi fiind instabilitatea guvernamentală, alternanţa partidelor la guvernare, remanierile guvernamentale sau instabilitatea politică în general.

Stabilitatea sau instabilitatea guvernamentală se referă la durata funcţionării unui cabinet, maximum fiind reprezentat de durata unei legislaturi (aproximativ 4 ani), însă se poate referi şi la durata sau longevitatea mininiştrilor în funcţia publică. Într-o analiză centrată pe „elementele de continuitate şi de ruptură” din cadrul elitelor guvernamentale postcomuniste, cercetătoarea Alexandra Ionaşcu de la Universitatea Bucureşti calculează „durata de viaţă” pentru fiecare guvern din perioada 1989-2004, media duratei mandatelor miniştrilor pentru fiecare guvernare, precum şi indicatorul „stabilităţii interne a cabinetelor” ca raport dintre durata medie a mandatelor şi durata de viaţă a cabinetelor. Astfel, cel mai longeviv guvern postcomunist a fost Cabinetul condus de Nicolae Văcăroiu (49 de luni), urmat de Cabinetul Năstase (48 de luni), Cabinetul Tăriceanu I (27 de luni) şi Cabinetul Boc II (25 de luni). La polul opus se situează Cabinetul condus de Mihai Răzvan Ungureanu care a guvernat mai puţin de 3 luni (78 de zile efective).

În articolul de faţă nu vom relua concluziile cercetătoarei de la Universitatea Bucureşti în integralitatea lor, care evident pot fi aduse la zi, completate cu datele corespunzătoare guvernărilor din perioada 2004-2020. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că stabilitatea sau instabilitatea guvernamentală este un indicator important în evaluarea calităţii guvernării, în analiza comparativ-istorică a guvernărilor dintr-o perioadă determinată, pentru o ţară anume, sau în analiza comparativă a procesului de consolidare democratică.

Notă: articolul este o prelucrare după vol. Ciprian Iftimoaei, Elite guvernamentale în România postcomunistă, Editura LUMEN, Iaşi, 2015, pp. 254-262.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi