Augustin, mătuşa Sanda şi nana Luminiţa

Le făcea mici servicii, cum ar fi acela de a merge în fiecare dimineaţă, cu noaptea-n cap, să stea la rând la lapte. N-avea neamuri, n-avea buletin, vai de capul lui. Când a murit (l-au găsit înecat în propria-i vomă), nenea Sile a bătut pe la multe uşi ale autorităţilor ca să-l poată îngropa – Augustin n-a lăsat nici un act prin care să se dovedească precum că a existat. Nici măcar nu ştiau cum îl cheamă – doar Augustin.

De fapt, numai mila mătuşii Sanda, soţia lui nenea Botnariuc, l-a ţinut acolo pe Augustin, că mare folos n-aveau din partea lui, mai mult încurca lucrurile, uita uşile deschise pe la magazii, lăsa totul vraişte "când ţi-era lumea mai dragă" (aşa zicea tanti Puşa) şi pleca la beţivănit. În general, cum se apuca de treabă, o şi lăsa. "N-am stare", se scuza el după aceea. Lăsa totul de izbelişte, pleca şi se oprea în prima crâşmă. Când n-avea bani, ceea ce se întâmpla cel mai des, strângea resturile şi paharele de pe mese în locul chelnerului şi le ducea la bar. Astfel căpăta un păhărel de ţuică din cea mai puturoasă.

Dar mătuşa Sanda îl accepta, aşa cum primea de prin mahala toţi câinii vagabonzi. Când umbla prin curte, veneau în urma ei vreo patru-cinci câini, nişte cotarle dintre cele mai jalnice, pisici, o mulţime de pui de găină lăsaţi de cloşcă, răţuşte şi câte alte orătănii. Aşa mi-am închipuit întotdeauna pe Sfânta Duminică sau pe Sfânta Vineri din basme, ca pe mătuşa Sanda: mică, smochinită şi galbenă la faţă ca turta de ceară, cu fustele cernite măturând curtea şi cu liota de lighioaie după ea.

Nana Luminiţa (ea m-a botezat, de aceea am fost învăţat de mic să-i spun "nană") avea un fel de sfiiciune ca şi mamă-sa, tanti Sanda, sfiiciune care putea fi luată şi drept delicateţe. A învăţat bine la liceu şi ar fi vrut, dar nu cu destulă tărie, să dea examen la filologie. Dar sfiiciunea şi filologia nu erau mărfuri vandabile în anii aceia, anii '50 ai secolului trecut. Nenea Ghiţă a mirosit unde "bat vremurile" şi şi-a îndrumat fiica să facă "marxism-leninism", care după aceea a fost rebotezat "ştiinţe social-politice", dar era aceeaşi cioară numai că vopsită. Numai aşa îţi asigurai o "situaţie serioasă" în anii respectivi, nu cu filologia. Drept urmare, cumintea şi robacea nană Luminiţa a urmat facutatea respectivă, cu toate că în anii aceia sfiiciunea şi buna cuviinţă la o facultate şi în general în societate nu prea cadrau cu imperativele noului "ev aprins": erau socotite sfidare la adresa mârlănimii.

După aceea nana Luminiţa a predat toată viaţa "socialismul ştiinţific" (probabil că mai exista şi un "socialism neştiinţific") la facultatea de medicină. Ei însă i-ar fi plăcut mai mult "economia politică", dar… aşa a fost să fie. Aşa i se confesa mamei. Cu toate că mama îi era mătuşă nanei Luminiţa, copilăriseră înmpreună, fiind cam de aceeaşi vârstă: mătuşa Sanda, mama nanei Luminiţa, era "ţaţa", adică sora cea mai mare (din nouă fraţi), iar mama era sora cea mai mică. De aceea mama şi nana Luminiţa erau de vârste apropiate, au copilărit împreună şi au rămas bune prietene toată viaţa. Nana Luminiţa venea des pe la noi şi vorbeau la o cafea sub nucul din curte, bucurându-se pentru câteva clipe de iluzia eternei purităţi a copilăriei: trăncăneau, râdeau ca două fete nebune, cum trebuie să fi făcut în anii copilăriei şi adolescenţei.

Cu tot socialismul ei ştiinţific, nana Luminiţa era credincioasă, dar, bineînţeles, îşi ţinea ascunse convingerile. Târziu, pe vremea lui Ceaşcă, când vremurile se mai relaxaseră, îndrăznea să meargă la biserică, măcar de Paşti sau la câte o pomenire a unei rude. Se temea totuşi să n-o vadă vreun student de-al ei, fiindcă era înaltă (semăna cu nenea Ghiţă, hoholul, cum poreclesc ruşii pe ucraineni) şi la scoaterea afară a Sfântului Aer, bunăoară, apărea printre ceilalţi credincioşi ca "un măgar între oi" (aşa îi spunea râzând mamei).

La una dintre aceste întâlniri-confidenţe între mama şi nana Luminiţa m-am băgat şi eu în discuţie. M-am plâns de profesoara mea de socialism ştiinţific de la facultate. Era o tipă înaltă, slabă, cu mişcări ţepene, aşa cum apar scheletele în filmele horror. Mai mereu avea pe buzele vinete urme rămase probabil de la iaurtul pe care-l îngurgitase în pauză. Dar şi mai şi era limbajul prelegerilor ei: un limboi de lemn sadea, fără pic de imaginaţie. Măcar să-şi fi pigmentat lecţiile cu ceva mai uman: vreo amintire personală, vreo glumă. Nimic! În totul semăna cu un cioclu, care respecta la milimetru momentele ceremoniei funebre, mai ales că pomenea la tot pasul de socialismul care ar fi groparul capitalismului. Aşa cică a scris unul din cei patru clasici: Barbă Albă, Barbă Neagră, Barbă Cioc, Barbă Deloc (Marx, Engels, Lenin şi Stalin), care au rămas apoi trei, fiindcă pe ultimul l-au ras de tot.

M-am plâns nanei de această profesoară-cioclu fără vreun gând anume, doar ca să-mi vărs năduful.

– Mă apucă dracii, i-am zis, când mă gândesc că peste o săptămână va trebui să dau examen cu cioclul ăsta.

Când colo, nana Luminiţa îmi zice pe neaşteptate:

– Lasă că am să vorbesc eu cu ea şi n-o să aveţi nici o problemă la examene.

Am insistat să nu vorbească, ea îmi spunea că e un nimic la urma urmei şi, tot ciorovăindu-ne, discuţia a deviat spre altele şi a rămas totul în coadă de peşte.

În ziua examenului, eu şi soţia ne-am lăsat instinctiv printre ultimii la examinare. Nişte antene ultrasensibile ne transmiteau că am putea să avem "pilă". Înaintea noastră Cioclul a făcut cu ou şi cu oţet pe o colegă, care până la urmă a primit un cinci tras de păr, cum se zice. Când am început eu, am simţit din tonul schimbat al Cioclului, aproape mieros, că nana Luminiţa vorbise cu ea. Am înşiruit ca pe aţă câteva perle din barbologia uzuală, soţia la fel, Cioclul ne-a pus câte un nouă (zece probabil că ar fi bătut la ochi) şi am ieşit afară cu sentimentul de "of, bine c-am scăpat" amestecat cu niţică ruşine. Şi cu asta basta. De abia după ani am destăinuit unora dintre colegi chestiunea cu "pila" noastră.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist