Aurel Ştefanachi despre hazard, taină şi criptografie

Făcând un scurt excurs în creaţia lirică a autorului volumului de versuri Amintirile verbului, dar şi a antologiei intitulate Lângă Dumnezeu, apărută cu două decenii în urmă la aceeaşi editură (Amintirea verbului nu poate avea loc decât undeva în preajma fiinţei Domnului, de aici şi greutatea cu totul neobişnuită a magmei lirice ce străbate volumele lui Aurel Ştefanachi), putem trage concluzia că poezia lui Aurel Ştefanachi nu s-a schimbat. Mesajul lui e acelaşi. Doar unghiul din care poetul priveşte lumea s-a schimbat. Dacă în primele sale volume de versuri, compilaţia sau mai degrabă trăirea absconsă, avea loc dinspre răsărit spre apus, acum lucrurile s-au inversat, poetul contemplă răsăritul din perspectiva apusului. El contemplă lumea, dragostea, inclusiv pe bunul Dumnezeu, prin ochii „celui mai bătrân reparator/de dacii din cartier orb/ reumatic şi operat de cancer pe/ deplin convins de inutilitatea/ democraţiei”, fapt care-l determină să-i amintească factorului poştal ce-i aduce cupoanele de pensie de perioada când lumea noastră umilă era aşezată sub clopotul glorios al dictaturii proletare: „în şedinţele noastre de partid nu/ mişca nici musca –doar secretara cu câte un/ sân în afara sutienului/ peste bluză ca uşor să-l/ adulmece directorul, chiar de/ faţă cu noi trecea uneori/ de-a lungul sălii de şedinţă/ în rest smirnă şi disciplină.” În ciuda acestui remember grotesc ivit prin contemplarea lumii exterioare, lumea sa interioară apare într-o cu totul altă lumină, plină de mister şi de graţie: „Privim în fântâna perfectă, în fântâna nesaţiu/ Privim pe malul celălalt – în rugă – cu aripi de foc/ Tu cu faţa în leagănul apei din fântâna perfectă/ îmi spui că se vede ziua dintâi – îngerul Thot// Privim în fântâna perfectă – în fântâna nesaţiu/ Prin ochiul Albastru, atât de albastru – cer murmurat/ Unul din noi începe să bea – lacom avânt/ fără să ştie că apa-n lucire e chiar celălalt.” Am citat câteva versuri din poezia Ochiul Albastru, din volumul Maria, un volum cât se poate de consistent, de o densitate aproape înspăimântătoare, unde deseori dragostea se însoţeşte cu moartea, şi viceversa: „…ram fericit; din locul de unde izvora noaptea veneam de fiecare dată/ să te laud; silnic elogiu deasupra cerului/ verbului şi a paradisului – să-ţi desfac centurile – un lan de canabis/ etherică între mirele tău fiind, am rămas pentru vecie/ o lacrimă de sânge.” (Revelaţie)

Titlul cărţii Amintirile verbului poate fi luat ad litteram: lângă Dumnezeu dispare orice mişcare. Acolo nu există decât repaos absolut. Sau poate nici acesta. Acolo predomină o stare care nu poate fi definită nici printr-o noţiune, nici prin cealaltă. Prin urmare, verbele care semnifică mişcarea devin o simplă amintire. Dumnezeu îşi este suficient sieşi, iar materia din jur devine o umbră a unei umbre. Surogatul unui vis. Putem oare defini transcendentalul, incognoscibilul univers ce se ascunde în cel cognoscibil sau se situează undeva în afara lui, fiind în acelaşi timp şi miezul, şi coaja, prin aceste noţiuni? Ne e greu să ne pronunţăm în acest caz. Un astfel de univers poate fi conceput la modul poetic sau poate fi definit matematic prin cifre, dar, indiferent cum l-am descrie sau l-am defini, în spatele noţiunilor se va ascunde bezna pe care mintea noastră n-o poate percepe decât ca pe o dogmă. Dar să revenim: spaţiul şi timpul din „amintirile verbului” – având menirea de-a anihila orice tendinţă de evaziune din nucleul primordial – se reduc la o singură dimensiune: punctul. Un punct aflat în repaos absolut, care conţine în neantul său deopotrivă materia şi vidul. Uneori, acest Dumnezeu avid de propria-i substanţă se confundă cu autorul. Cu artistul. În volumul „Credinţă şi frig” bântuie un univers livresc, încremenit în propria-i contemplaţie: “«focul dublu vizibil al sufletului»/ cu propriul trup se multiplică; -/ suprafaţa imaterială din care intru şi/ ies; dimineaţa şi noaptea acoperit/ de rumeguş, de flori, de smoală:/ «focul dublu vizibil al sufletului»/ credincios puterii din care se naşte întunericul/ şi moartea – nu încetează să crească”… Trăim într-o lume în care domneşte hazardul. Într-o lume în care insignifiantul, sfidând legile logicii, îşi pune amprenta asupra destinului universal. Astfel, în fiecare clipă, în timpul nostru ingrat, se produc „mutaţii” importante nu numai în natură, ci şi în cultură. Ce semnifică acest „foc dublu şi vizibil al sufletului”? Oare sensibilitatea? Oare intelectul? Nimicul (Universul) se multiplică prin intermediul propriului său trup: o suprafaţă imaterială din care se nasc întunericul şi moartea. Pe această suprafaţă orice halucinaţie devine realitate, iar „lucrurile imposibile”, prin concentrare şi atingere, devin „posibile”. Ele cresc din neant şi se prăbuşesc în acelaşi neant, în momentul în care imaterialul capătă toate atributele materialului şi “posibilul devine, la rândul său, imposibil”, atunci, deschizându-şi „ochiul din piept”, poetul (Creatorul) percepe singura mişcare din tot universul: strigătul facerii. De aici şi exclamaţia: „că nu ar fi nimeni predispus se ştie/ întrutotul stolul de păsări ce-ţi zboară/ din carne aevea există;/ pielea din vârfurile grilajelor nopţii se deschide încet;/ nu te depărta psyche al meu!/ nu te depărta psyche al meu/ totul e închipuire!”

Amintirea verbului, a mişcării, dă naştere la un concept, la o lume interioară numită Eutopia. Vidată de acţiune (de absenţa verbului) Utopia eului se manifestă în diferite ipostaze. Câteodată aceasta pare să ia forma cărţii infinite închipuite de Borges, o carte vie, care se scrie şi se rescrie singură. „Această carte care necontenit se rescrie/ a devenit infinită/ în pântecul său restrictiv îmi/ zidesc o cale a sinelui/…/ această carte tot în afară/ tot înăuntru fiind/ prin bazinele nopţii scriindă” este alcătuită din carne şi sânge. Literele ei fumegă ca nişte matriţe încinse în universul increat. Înăuntrul lor vor gesta fiinţe şi lumi, şi concepte, îngemănându-se şi încolăcindu-se unele peste altele, alcătuind ceea ce se cheamă Micul şi Marele Tot. Fiinţa hibridă, pe jumătate carne, pe jumătate text, se multiplică şi se divide continuu. Ea conţine înlăuntrul său deopotrivă opera şi autorul. Dacă în literatura modernă cartea poate fi infinită (apropo de Borges, la care autorul Amintirilor verbului face de atâtea ori referinţă), în literatura postmodernă viziunea este împinsă şi mai departe. Cartea nu numai că se scrie, după cum am văzut, dar se şi rescrie singură, în acelaşi timp ea „fabrică” / „scrie” autori. Din filele, din literele ei existente sau inexistente se naşte autorul. Uneori el e singur, ca Dumnezeu în pustie. Alteori autorii sunt şi ei infiniţi, ca nisipul, ca iarba. Un milion de shakespeari şi de byroni emană fiecare literă din infinitul text – aceasta e dimensiunea lumii postmoderne: „am venit aşa de aproape şi nu mă vezi; / înălţătorul meu sânge gata să te audă/ aprinde toate stelele cerului/ iar carnea mea divizată în steaguri deschide ferestrele mai multor propoziţii”, până când „verbul cu zece capete” devorează toată istoria lumii şi o expulzează multiplicând-o în neant: „Istoria e toată aici. Tot, eu/ Cartagina şi Roma, agonie, / Hazard şi taină şi criptografie/ şi turnul Babel năruit mereu”.

Intrat pentru o perioadă într-un con de umbră, benefic contemplaţiei, Aurel Ştefanachi a revenit în actualitatea literară, prin publicarea acestei antologii, „Amintirea verbului. Poezii. Lângă Dumnezeu”, dar şi cu volumul Maria, apărând ca o voce bine definită în concertul multicolor al literaturii noastre postdecembriste. Încrezător în forţele sale, deseori în reveriile sale nocturne, el visează să devină întemeietorul unei dinastii poetice şi finaciare, ale cărei rădăcini să se întindă din Costuleni, satul său natal, şi pînă-n „ranch-ul” său aşezat pe un molcom deluleţ din Valea Lupului, de unde se zăresc, în zilele senine, dulcele coline ale Cotnarilor. Fluturându-şi pletele roşii ca sângele în vânt, astăzi brăzdate de valuri argintii, Aurel Ştefanachi, se vrea a fi deopotrivă un voievod al literelor, dar şi un cow-boy modern, care intră călare în oraş prin bariera Păcurarilor şi galopează spre Piaţa Unirii, trecând peste câinele Molda şi buzduganul lui Dragoş Vodă, şi trezindu-se în viitorul Manhatan ieşean: „Stys, lethe, anamnesis, pasăre phoenix, abis, geometrie, mlaştină, transcendentă, veşnicie a frunzelor, logos polifonic, masturbaţie în fata soarelui şi a întunericului, gheaţă mătăsoasă în jurul gâtului, aşa de strălucitoare ca apa.” „Timpul s-a prăbuşit într-o pâlnie nebună – spune el – şi se rostogoleşte, şi ne amestecă” existenţele transformându-ne într-un fel de fantoşe. Timpul trecut şi timpul viitor s-au contopit într-un timp veşnic. „Pe gura-mi îngheţată – exclamă poetul – a înflorit onixul/ pe gura-mi îngheţată a înflorit cremenea/ a înflorit pasărea de cenuşă…/ habotnică stemă, mişcare a stelelor micei/ contur al lucrurilor – Yahve!”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist