Balena albă (III)

Configurarea tragică a lui Ahab în Moby Dick, pe care o urmăream săptămâna trecută, nu este unică în opera lui Melville. Compulsia tragediei apare și în alte texte de-ale lui, cum ar fi Billy Budd și Benito Cereno. În Billy Budd mai ales, scriitorul studiază conceptul „vinei tragice” (înţeles ca „defect tragic”) în tipologia unui tânăr marinar american (Billy Budd) aflat sub comanda înţeleptului Căpitan Vere. Billy Budd – ca „studiu de caz” – oferă imaginea „făpturii”, în aparenţă, „perfecte”, a cărei armonie fizică (marinarul are o frumuseţe masculină aproape ireală) intră în joncţiune cu virtuozitatea etică (personajul dovedeşte o principialitate şi o corectitudine de-a dreptul obsesionale), părând a friza sublimul uman. Totuşi, un defect, la început minor şi greu sesizabil, apoi esenţial, va deveni călcâiul lui Ahile, prin care măreţia omenescului se surpă abrupt şi irecuperabil. Billy Budd este bâlbâit şi, acuzat pe nedrept în faţa lui Vere, de către un ofiţer (Claggart) invidios pe calităţile lui atât de bătătoare la ochi, că ar pregăti o răscoală la bordul corabiei, va amuţi total sub şocul surprizei. Sigura reacţie (de irepresibilă emoţie) a marinarului e o lovitură nimicitoare aplicată lui Claggart – care moare pe loc. Prin urmare, nu mai există cale de întoarcere pentru căpitan. Deşi îl iubeşte enorm pe matelot, el îl predă tribunalului militar pentru a fi judecat de uciderea unui ofiţer superior. Această nevoie de supremaţie a legii, ne situează într-un context cultural faimos, ce merge de la „destinele” implacabile ale grecilor (Euripide, Eschil sau Sofocle), până la „datoriile” insurmontabile neo-clasice (din dramaturgia lui Racine ori cea a lui Corneille), „datorii” care subminau pasiunile vulcanice ale eroilor. Curtea marţială (prezidată chiar de Vere) îl condamnă pe Billy Budd la moarte prin spânzurătoare, iar, în final, căpitanului nu-i mai rămâne decât să contemple imperfecţiunea naturii şi să rezume, cu lacrimi în ochi, tragedia necesităţii: „Billy este un înger, dar îngerul trebuie să moară!” Dacă tragedia lui Vere e acceptarea necesităţii, cea a lui Ahab, în Moby Dick, ajunge să fie una de inacceptare funciară a condiţiei date. Ambele forme de expresie tragică se suprapun însă pe palierul anihilării finale a protagoniştilor.

Viziunea „subiectivată” a povestitorului, a naratorului supraviețuitor Ishmael reprezintă o altă coordonată fundamentală a „romanului Balenei Albe”. Această viziune rămâne dominantă în primele douăzeci şi cinci capitole ale volumului, asistându-se ulterior la o ciudată interferenţă a vocii naratorului cu „omniscienţa” autorului. Probabil că micul truc epic a fost necesar pentru susţinerea textului de fond (unde cetologia se combină, dificil, cu teologia şi mitologia şi unde impresia – cel puţin – a unui „discurs autorizat” era mai mult decât necesară). Totuşi, Ishmael îşi joacă rolul de narator până la capăt, nu numai strict discursiv, ci şi simbolic. Asemenea shakespeareanului Horatio – căruia Hamlet îi cere, înainte de a muri, să trăiască pentru a-i spune povestea – naratorul lui Melville supravieţuieşte dezastrului final pentru a relata legenda lui Ahab. El rezistă în apele îngheţate ale oceanului, plutind agăţat de coşciugul lui Queequeg (un cifru prin excelenţă al morţii devine astfel, aici, iată, singurul instrument de protejare a vieţii), până când ambarcaţiunea (cu nume simbolic) Rachel, „aflată în căutarea propriilor copii dispăruţi”, îl găseşte „şi îl primeşte la sân ca pe oricare altul dintre orfanii acestei lumi”. Deşi „ficţional” şi „limitativ” în percepţiile sale, precum toţi naratorii, Ishmael are o funcţie – ontologică, s-ar putea spune – supremă. Prin el, istoria îşi continuă cursul. În afara conştiinţei lui receptoare, realitatea extraordinară a eforturilor lui Ahab nu ar mai avea nici un sens. Pentru americani funcţia naratorului reprezintă o rigoare culturală (istoria lor ia frecvent formă de poveste). În ajunul celebrei bătălii texane de la Alamo, de pildă, liderul micului grup de soldaţi federali – gardieni ai fortului -, conştient de numărul imens al mexicanilor care aşteaptă, afară, ordinul de atac, trasează cu sabia o linie în nisip, oferindu-le subordonaţilor posibilitatea de a o depăşi simbolic şi de a ieşi astfel de sub jurământul militar. Cel care doreşte să se retragă o poate face, trecând, metaforic, peste „graniţa” dintre eroism şi supravieţuire. Previzibil, aproape toată compania refuză compromisul unei vieţi culpabile, asumându-şi, în schimb, moartea onorabilă. Excepţie face un soldat care nu păşeşte peste linie, spunând, se pare: „Eu voi trăi pentru a povesti.” Nici unul dintre camarazi (şi cu atât mai puţin dintre istoricii viitorimii) nu a privit gestul ca pe un semn de laşitate, ci ca pe o constrângere a istoriei. Fără „povestitor”, eroismul exemplar al martirilor de la Alamo s-ar fi pierdut. De aceea, naratorul melvillian supravieţuieşte pentru a relata… (sfârșit)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi