Balonul chinezesc, Ucraina, Munchenul şi competiţia globală America vs China (II)

Oricum, între timp scandalul a luat amploare. Se vorbeste despre o adevărată „flotă de baloane” trimise de China „pe 5 continente”. Cu reacţii din Japonia şi Coreea de Sud unde s-au semnalat posibile incidente similare. De altfel, după ce Statele Unite au semnalat că un balon tocmai a fost depistat deasupra Columbiei, Beijingul a dat o declaraţie în care recunoaşte că este chinezesc, dar că este unul meteorologic, de natură civilă, care din cauza vântului ar fi deraiat de la curs. Generalul Mike Mullen, fostul şef al Statelor Majore Reunite americane, a respins însă explicaţia având în vedere că balonul doborât avea sisteme de propulsie proprii. De altfel este greu de crezut că vântul ar fi deviat balonul exact deasupra bazei de rachete intercontinentale din Montana.

Balonul chinezesc care a dus la eşuarea demersului de reluare a dialogului sino-american a provocat mult deranj şi în Europa, mai ales la Paris şi Berlin, pentru că face mai dificilă de duplarea acestora din urmă de America în competiţia geopolitică cu China. Cu care europenii, cel puţin unii dintre ei, ar dori să menţină strânse relaţii comerciale. O îmbunătăţire, chiar şi mai degrabă doar de formă a relaţiilor dintre Statele Unite şi China ar fi oferit o marjă mai largă de manevră din acest punct de vedere.

În fapt principala miză a prezenţei lui Wang Yi la Munchen a fost aceea de a încerca să împiedice alinierea Uniunii europene alături de Statele Unite în competiţia geostrategică cu China. După ce a vorbit în termeni vagi despre nevoia de pace în Ucraina, pentru care şi-a oferit chiar şi bunele oficii, fără a preciza termenii acesteia, el a lansat un atac transparent la America spunând că există „unele forţe care nu doresc ca negocierile să aibă succes sau ca războiul să se încheie curând, forţe care urmăresc obiective strategice dincolo de acest conflict fără să le pese de vieţile ucrainenilor şi de daunele suferite de europeni”. Şi ca să nu existe nici un dubiu, a avut grijă să-i îndemne pe europeni să obţină „autonomia strategică”, adică decuplarea de Statele Unite.

În general discursul reprezentanţilor chinezi, la Munchen şi mai devreme la Davos, a mers pe o strategie de reînnoit şarm: „gata am terminat cu restricţiile Covid”, „China e deschisă pentru a face afaceri profitabile împreună, la fel ca înainte”, menită să descurajeze coagularea unei coaliţii Vestului, în ansamblu, împotriva sa. În paralel s-a făcut trimitere la Carta ONU şi la necesitatea de a combate ameninţarea armelor nucleare. Numai că în spatele acestei retorici, China nu numai că nu face nimic concret să descurajeze retorica nucleară agresivă a Coreei de Nord, care depinde enorm de sprijinul său economic, sau ambiţiile nucleare ale Iranului, al cărui preşedinte tocmai a fost la Beijing, ci îşi creşte masiv arsenalul de arme nucleare.

Pentagonul a dezvăluit în această lună că China are acum mai multe lansatoare de rachete balistice intercontinentale decât Statele Unite, scrie Wall Street Journal. China fiind pe cale să ajungă la paritate nucleară – dacă nu chiar la superioritate în raport cu America. Subliniind că Beijingul a testat, de asemenea, tehnologii pe care Moscova şi Washingtonul nu le-au avut niciodată, cum ar fi un sistem de bombardament orbital fracţionat care poate face înconjurul globului înainte de a lansa o bombă nucleară care poate traversa atmosfera spre ţintă cu o viteză de cinci ori mai mare decât cea a sunetului.

Întrebarea este în ce măsură Vestul, în principal America, şi-au recalibrat comportamentul şi politicile pentru a face faţă unor provocări potenţial mai grave decât în perioada primului Război Rece? Mai ales că la Munchen, răspunzând unei întrebări, Wang Yi a refuzat ferm să excludă o „reintegrare” cu forţa a Taiwanului, care în opinia sa nici nu există ca ţară, stârnind probabile frisoane în rândul asistenţei.

Răspunsul nu este prea încurajator dacă este să ne luăm după analiza unor voci autorizate în domeniu. Politica externă a lui Biden este un dezastru, scrie în Foreign Affairs, Kori Schake, de la thinktankul American Enterprise Institute, care a făcut parte din echipa de conducere a Departamentului de Stat în perioada 2007-2008, „La doi ani de la preluarea mandatului, confuzia abundă, există o deconectare îngrijorătoare între priorităţile declarate ale administraţiei şi comportamentul acesteia”. Una dintre principalele acuzaţii aduse fiind lipsa unei viziuni economice care să permită reducerea dependenţei semnificative faţă de China a economiilor din Vest şi a multor alte state. Într-adevăr amprenta geo-economică chineză e masivă. Cam peste tot, în Asia, în Africa, în America de Sud (cu excepţia Mexicului), China este principalul partener comercial. Prezent la Munchen, ministrul de externe filipinez menţiona echilibristica pe care ţara sa, ca şi a altor ţări din regiune, între nevoile de securitate în cazul cărora se bazează pe Statele Unite pentru a contracara agresivitatea Beijingului, care vede întreaga Mare de Sud a Chinei ca propriul său lac, şi dependenţa economică a ţării sale de piaţa Chinei.

Deşi, remarcă Kori Schake, o serie de generali, oficiali din structurile de securitate şi chiar ultima strategie naţională de securitate redactată de administraţia Biden vorbesc despre iminenţa unui conflict armat în jurul Taiwanului, bugetul Apărării propus de Pentagon nu reflectă în nici un fel astfel de urgenţe majore. „Bugetul pe 2022 include 109 miliarde de dolari în cheltuieli pentru probleme precum persoane fără adăpost, schimbările climatice şi cercetarea în domeniul sănătăţii publice care nu sporesc puterea militară şi care ar trebui să fie responsabilitatea altor departamente guvernamentale.”