Buruieni de leac

Producătorii din pieţele agroalimentare ieşene vor fi mutaţi afară. Iacă şi un lucru bun în urma coronavirusului. Pieţele astea închise, întunecate, multe cu tavanul jos de parcă te sufoci, moderne deh! de tip occidental, mi se par atât de meschine şi anulează ideea de piaţă în aer liber, pe care oamenii au folosit-o 2000 de ani şi mai bine – piaţă în care stai cu pungile uitate în mâini, discuţi, colportezi ştiri, râzi, te scarpini, înjuri guvernanţii, bineînţeles. Ah, cât îmi plăceau pieţele astea cu freamătul lor, cu agitaţia plăcută între vânzători şi cumpărători! Însemnau libertatea.
*
Cred că câinele are o satisfacţie când îl scoatem la plimbare şi ne punem botniţă şi noi.
*
Nu ştiu dacă interesează pe cineva, dar nu am glas. Părinţii mei au fost buni cântăreţi, însă eu şi cu sora mea ne-am nimerit fără talent interpretativ – nu ştiu cum s-a întâmplat. Doina a mai cântat prin grupuri corale în timpul liceului, dar pe urmă şi-a dat seama – s-a lăsat păgubaşă. Tata era cântăreţ bisericesc şi îi plăcea să cânte. În unele pauze ale slujbei venea acasă (biserica e la doi paşi de casa noastră) şi cânta pe drum. Oamenii de pe drum, încântaţi, zâmbeau când îl auzeau. Mama cânta şi ea. Câteodată cântau amândoi: de obicei romanţe de ale Ioanei Radu, Miei Braia, Zavaidoc. Aveau un repertoriu, mi se părea, fără sfârşit. Eu şi soră-mea Doina stăteam cu gura căscată şi-i ascultam.
Am spus că nu am glas, dar îmi place muzica mult. Mă străpunge până în fundul sufletului. Deseori lăcrimez la câte o melodie şi mă ruşinez de cei din jur. Eu sunt om al scrisului, dar consider că muzica este cea mai mare artă. Când am fost câteva luni la liceul militar şi cânta fanfara militară îmi tresălta pieptul şi lacrimile-mi curgeau şiroie.
 *

În tramvai o domnişoară trage un pârţ. Eh, e un fel de a spune „trage”, mai degrabă suflă ca dintr-o lăută, pâlpâie, adie, o beşinuţă acolo mică, minoră, nu un beşinoi de zidar sau de cimpoier, un fâlfâit de egretă, de vrăbiuţă, un vânt uşure, cum zice Arghezi, un pârţ de cinteză răguşită şi cufurită, dacă nu ar va fi fost o târtâită puţin puturoasă, dacă nu avea ceva de varză acră, de maţe stricate, de borhăi putrezite, un târt fără speranţă şi prihană, ca votul FSN în 90. Încolo era o beşinucă suavă, mică, cuminte, măruntă, dacă nu ar fi umplut tot tramvaiul, dacă nu ar fi strâmbat nasul la toţi călătorii cu odorile ei imposibil de exprimat şi de Salvator Dali, mai puturoasă decât un hoit din cimitirul Etenitatea după o lună, un beşinoi zdravăn, românesc, neortodox şi incorect politic. De fapt era un târtoi de fasole cu hrean şi mâncărică românească, de care nu s-ar fi ruşinat nici un fotbalist al lui Becali, un fâsâit impenitent, de care… dar să lăsăm continuarea pe altă dată. Aş scrie un articol pe tema asta, dar nu vreai să oripilez persoanele extrem de manierate.
*
Urât afară şi urât în suflet. Soţia-i plecată, mama mai deschide uşa să vadă dacă-s acasă – se teme să stea singură. Nu-mi vine să citesc, să scriu, iar de filme m-am săturat – toate proaste. Am renunţat săptămâna asta şi la articolul pentru Ziarul de Iaşi. Îmi permit şi eu o dată la câţiva ani. La plictisul pe care-l am, sper să fiu înţeles.

Aseară am revăzut totuşi, după ani şi ani, Cum să furi un milion, 1966, cu Peter O Toole şi Audrey Hepburn. În fine! Doamne! ce comedie simpatică, ce actori minunaţi (cum să nu fii impresionat de jocul subtil şi de ochii albaştri ai lui Peter şi de fragilitatea de gazelă a lui Audrey), ce dialoguri deştepte şi comice, ce poveste originală, nu ca filmele astea americane de azi previzibile şi fără gust, făcute parcă pentru tâmpiţi, ca o plăcintă de post, ce muzică duioasă, ce lume care te face să visezi!
*
Pepe şi Raluca s-au despărţit! Guvernul va constitui o celulă de criză, iar deseară Iohannis va da o declaraţie.
*
Ne aflam într-o zi la cimitirul satului (mergem la mormântul tatei), de la doi paşi, pe celălalt deal. Şi de acolo se vede casa noastră. Iar Maria zice:
– Uite, o să ne îngroape şi pe noi în cimitirul ăsta.
– Presupun că după ce o să murim.
– Da – râde ea – altă scăpare n-avem.
– Dar după aceea o să ne facem doi pui de prepeliţă, o să zburăm şi o să dăm ocol casei, nucilor rotaţi. Pe urmă o să stăm pe un fir de la reţeaua electrică şi o să fim cum spunea un vers popular pe care l-am auzit de la nea Vasile, vărul meu, Dumnezeu să-l ierte: Guriţă lângă guriţă/ ca doi pui de prepeliţă… Sau ne-am putea reîncarna în rahatul de prepeliţă, căci tot îngrăşământ ajungem…

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist