Capidava mea (IV). Portret de mentor: Radu Florescu

După jumătatea primului meu sejur capidavens, aveam să îl văd şi să îl cunosc şi pe adevăratul stăpân al şantierului, profesorul bucureştean Radu Florescu. Era o prezenţă mai degrabă discretă şi toată lumea, de la directorul administrativ al taberei şi colaboratorii apropiaţi şi până la rarii săteni, precum şi noi, elevii, îl numeam sau i ne adresam prin formula "domnuʼ profesor", formulă foarte rar întrebuinţată, dacă nu cumva chiar interzisă în acei ani. De cunoscut l‑am cunoscut mai îndeaproape puţin mai târziu, în a doua vară petrecută la Capidava, când, remarcând probabil tenacitatea mea de a rămâne în tabără neîntrerupt, an după an, a început să îmi acorde o atenţie mai mare, interesându‑se de lecturile şi preocupările mele. După o serie de dialoguri, convins de entuziasmul meu pentru limbile clasice şi pentru cultura greco-latină, m-a invitat mai des în "biroul" lui de lucru, aflat în interiorul patrulaterului împrejmuit, asemenea multor gospodării dobrogene, cu un zid de vreun metru înălţime, clădit din pietre îmbinate fără mortar. În afara celor câtorva încăperi de zid, care constituiau reşedinţa profesorului, inclusiv un mic muzeu, dar în interiorul aceleiaşi incinte, se afla o largă copertină, o înjghebare solidă din scânduri, cu latura dinspre nord deschisă (pentru o mai bună protecţie contra arşiţei verii!), care adăpostea câteva mese lungi şi două-trei butoaie de apă.

Acolo, pe acele mese, se adunau "descoperirile" de pe şantier, despre care am vorbit în primele părţi ale acestui foileton. La un moment dat, spre sfârşitul celui de-al doilea an, profesorul m‑a "avansat" cumva la rangul, inventat ad hoc, de custode al grămezilor de obiecte de oarecare interes, acumulate timp de o săptămână. Trebuia să sortez totul cu grijă, să spăl fiecare ciob, cui sau os, cu apă şi cu o periuţă, şi să le aşez, cu grijă, în cutii speciale, confecţionate la Bucureşti din placaj şi inscripţionate fiecare, de regulă, potrivit logicii arheologice: "conţinutul bordeiului nr. cutare, cuadratul cutare, colectat în luna cutare, a anului cutare". La cei 16 ani pe care îi aveam, mă simţeam foarte mândru şi pătruns de importanţa activităţii "ştiinţifice" pe care o desfăşuram!

Sunt dator să schiţez un portret al celui care, dacă parcele ar fi prescris aşa, ar fi putut să devină mentorul meu principal. La despărţire, în vara anului 1971, m-a invitat, cu amabilitate, să vin să dau examen, anul viitor, la terminarea liceului, la Institutul de Istoria Artei, unde era profesor şi director. Nu i-am urmat sfatul, poate şi dintr-un fel de teamă de a nu-l dezamăgi. A fost, oricum, primul om de ştiinţă autentic pe care îl vedeam în carne şi oase, în plus, un profesor de înaltă clasă şi un veritabil gentleman, de la care am învăţat enorm de multe lucruri. Născut în 1931, era, în anii când l‑am cunoscut, un bărbat încă tânăr, la zenitul forţelor creatoare. După cum sugerează fotografia alăturată, figura lui degaja confort, generozitate, calm şi încredere în sine. Mai degrabă scund, cu o faţă măslinie şi cu ochii pe care mi‑i amintesc verzi şi umbriţi de un fel de tandreţe pe care o atribuiam vechimii neamului său boieresc, cu o frunte înaltă, subliniată de obiceiul de a‑şi purta părul "peste cap" şi, de regulă, dar nu tot timpul, cu barba de rigoare a unui arheolog în campanie, aflat de multe ori departe de o oglindă şi de ustensilele de bărbierit, personajul îţi inspira nu numai respect şi afecţiune, ci şi un fel de dorinţă de a‑i intra în voie cu orice chip. Cât priveşte ţinuta, era, peste zi, la fel de sumară ca şi a noastră, "lucrătorii" de rând, doar că mai puţin proletară în privinţa calităţii. Pantalonii scurţi, de culoare bej, cu manşetele răsfrânte, erau tot timpul curaţi şi călcaţi "la dungă" (cred că avea mai multe perechi), iar bocancii din picioare erau de calitate… elveţiană. Seara, cu rarele prilejuri în care participa la cina comună, profesorul purta întotdeauna pantaloni lungi de in, de culoare deschisă, sandale de piele şi o cămaşă cu mânecă scurtă, niciodată un tricou.

Afabil şi, în aparenţă, îngăduitor, deţinea un fel foarte natural de a obţine ceea ce voia, cu blândeţe şi fermitate, trăsătură pe care eram înclinat să o pun tot pe seama originii sale boiereşti. Singurul lucru care părea să îl irite, fără să îl scoată din sărite – nu l‑am văzut vreodată enervat – era să se vadă nevoit să repete un ordin sau o dispoziţie. Colaboratorii îi cunoşteau această "meteahnă", aşa că aveau mare grijă să nu cadă în păcatul de a uita sau de a amâna vreuna din sarcinile trasate de profesor.

I‑am urmărit cu interes, afecţiune şi nostalgie strălucitoarea carieră de învăţat, profesor, om de ştiinţă şi înalt funcţionar public. Am tresărit de emoţie ori de câte ori îi vedeam – foarte des – numele pe vreo nouă carte în librării, stăpânit de gândul: "Omul acesta important, iubit, preţuit şi admirat de atâta lume, mi‑a dăruit câteva ore din viaţa lui, acordându‑mi atenţie la vârsta adolescenţei mele şi în momentele când avem nevoie cu toţii de repere şi de modele de urmat". În cei doar 72 de ani de viaţă, a scris şi a publicat enorm: sinteze de referinţă (Istoria civilizaţiei creştine, Arta dacilor), dicţionare de specialitate (coautor la marele Dicţionar de artă veche al României), zeci de monografii ale unor situri arheologice sau monumente de artă antică şi medievală de pe teritoriul României, zeci de albume de artă veche (de obicei în colaborare cu inegalabilul fotograf Ion Miclea), cursuri universitare sau minuţioase rapoarte de expertiză care au determinat hotărâri politice importante în domeniul conservării patrimoniului arhitectural sau arheologic al României, sute de articole de specialitate, dar şi nenumărate lucrări de popularizare a ştiinţei, totul scris într‑o impecabilă limbă română literară, pe care am început deja să o denumim "clasică". A fost şi un traducător aproape neverosimil de harnic. Într‑o reputată colecţie de texte importante de artă, estetică, istorie sau arheologie a editurii "Meridiane" de odinioară, a publicat în versiune românească, cu introduceri şi aparat critic, texte de referinţă ale unor autori precum (citez doar pe cei ale căror volume pe care le-am găsit în biblioteca personală): Marija Gimbutas, Franz Sales Meyer, Pierre Lêvêque, Guy Rachet, André Miguel. Când mi‑a căzut sub priviri, nu am ezitat să achiziţionez o carte semnată de el, ajungând ca pe unele să le deţin în dublu exemplar.

A fost fiul lui Grigore Florescu (1892-1960), cel care prin anii 1924-1925, a început săpăturile sistematice la Capidava, la îndemnurile profesorului său, Vasile Pârvan. Copil şi adolescent, Radu Florescu şi-a însoţit tatăl vară de vară pe şantierul arheologic, până la moartea prematură a acestuia, în 1960. Peste câţiva ani, a reluat el însuşi săpăturile iniţiate de părintele său, aşa încât Capidava i‑a fost "obârşie", "leagăn" şi "patrie" în sensul cel mai elementar al acestui cuvânt, un loc de care se legase prin mii de fire. A murit şi el, ca şi tatăl său, relativ tânăr, în anul 2003, dar nu înainte de a mai fi apucat să‑i fac o ultimă vizită, pe şantierul din scumpa lui Capidavă.

I-am făcut această vizită prin 1995-1996, înainte de plecarea mea în străinătate, imediat după ce îmi dădusem doctoratul. Am ales o zi de august, cu gândul că voi avea mai multe şanse să îl găsesc acolo. Veneam, oricum, de la Iaşi, ca să îmi văd părinţii, la Seimeni. Eram la volan, traversând Dunărea nu pe la Cernavoda, cum o făceam de obicei, ci pe la Vadu Oii, special pentru a mă abate pe la Capidava. Am găsit toate la locul lor, ca în urmă cu decenii, doar că, parcă, puţin diminuate şi "banalizate". În loc de elevi, voluntarii erau acum studenţi. Spre marele meu noroc, domnuʼ profesor Radu Florescu era "acasă". După câteva minute de aşteptare, până când profesorul a fost înştiinţat de amabila doamnă care era, cred, asistenta lui, a apărut, cu aceeaşi statură, la fel de amabil, dar cu o umbră pronunţată de tristeţe în priviri şi cu mişcări mai lente decât odinioară.

Părea mai emoţionat decât mine şi, cu iscusinţa omului de lume, m‑a lăsat întâi să mă prezint şi să evoc anii de odinioară, întrerupându‑mă atunci când a fost sigur că îşi aminteşte, cât de cât, de neînsemnata mea persoană sau, mai degrabă, când a fost sigur că a aflat deja destule detalii, ca să poată mima, din politeţe, această recunoaştere. Am jucat eu însumi, de mai multe ori, această comedie a "recunoaşterii" unui vechi elev, sunt însă sigur că nu am făcut‑o cu farmecul şi naturaleţea lui. Mai mult încă, mi‑a făcut un ultim, nepreţuit, cadou, asigurându‑mă, cu ritualica formulă, că "mi‑a urmărit activitatea".

Dacă Elizeul există, una din umbrele la care aş dori să mă închin ar fi, alături de cele ale părinţilor mei, a lui Ulise şi a lui Don Quijote, ale magiştrilor mei ieşeni G. Ivănescu şi Eugeniu Coşeriu, umbra lui Radu Florescu.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi