Ce urmează după un an ratat?

Pe scurt, în anul ce tocmai s-a încheiat am ratat intrarea în spaţiul Schengen, într-o manieră umilitoare, care dezvăluie un adevăr ce ar merita să ne pună pe gânduri: cota de încredere a clasei noastre politice este la un nivel de avarie perpetuă, drept care România este percepută ca un stat-problemă, incapabil să-şi gestioneze matur problemele. Neîncrederea în politicienii români a primit o confirmare clară prin refuzul Austriei, dar indirect şi al Olandei, de a negocia cu o clasă politică neprofesionistă şi profund corruptă. Asta ne descalifică în dialogul cu Europa şi nu criteriile tehnice privind securizarea frontierelor.

Deci îndeplineşte Croaţia toate condiţiile, inclusiv cele privind moneda unică, în doar câţiva ani, iar noi ne împotmolim sistematic ba în MCV, ba în problema statului de drept ori a justiţiei, ignorând că nu te poţi prezenta la masa negocierilor cu politicieni corupţi. Apoi vii să te plângi că Austria ne şantajează, că e un inamic istoric, tocmai ea care fiind unul din cei mai importanţi investitori străini de la noi, ne cunoaşte păcatele mai bine decât alţii. Şi nu de ieri, de azi, ci de câteva secole bune. Iar caracuda a dat semnalul vendetei de tip balcanic: boicotăm Austria! Drept care au provocat o emoţie colectivă lesne de indus într-o comunitate bântuită de fantasme.

Se poate atinge un prag mai jos în politica noastră externă? Da, se poate, dacă eşti optimist. Criza energetică a produs la rândul ei efecte devastatoare în România, fiind tratată de coaliţia de la guvernare cu un amatorism revoltător. Luaţi orice ţară din UE ca să înţelegeţi că în niciuna nu este mai multă improvizaţie decât la noi.

Reformele esenţiale din justiţie, administraţie, învăţământ, sănătate ori sistemul de pensii au fost abandonate pe fond şi mimate prin soluţii politicianiste, ce nu fac decât să te revolte.

Avem de aproape doi ani o coaliţie de guvernare care controlează totul şi care ar putea teoretic să facă reforme. Dar majoritatea poate fi toxică şi poate inhiba orice schimbare în bine, atunci când ea s-a construit necinstit, pentru a controla resursele în favoarea clientelei şi nu pentru a guverna în interesul naţiunii. Două partide egal corupte şi egal incompetente – PNL şi PSD – şi-au dat mâna pentru a-şi impune o politică discreţionară şi a discredita opoziţia. Nu există o trădare mai grotescă a voinţei electoratului în România post-decembristă decât alianţa PNL-PSD, năşită de cel mai mediocru şi mai meschin preşedinte din câţi a avut România. Sub pretextul stabilităţii, coaliţia a supralicitat rolul preşedintelui în ecuaţia puterii, pentru a face pe plac unui sforar obsedat de putere şi incapabil de o minimă viziune, un personaj care a reuşit performanţa frustrantă de a arunca România cu 30 de ani în urmă.

Coaliţia este la jumătatea mandatului şi având o majoritate de care doar FSN a mai dispus, ar avea posibilitatea să facă reformele urgente, în lipsa cărora ţara va stagna, se va adânci într-o stare de criză perpetuă şi va întări percepţia de stat eşuat. Precedentul fesenist este însă inhibant şi confirmă că nu majorităţile confortabile fac reforme, ci partidele moderne şi mature. Sunt riscuri pentru orice partid reformator, dar dacă vor face din asta o obsesie şi un mod de acţiune, partidele vor eroda democraţia, încrederea în stat şi în valorile europene, generând devastare şi nu dezvoltare.

În mod normal, în acest an intermediar ar putea fi făcute reforme, întrucât în 2024 partidele din coaliţie vor încerca să-şi motiveze electoratul prin măsuri populiste. Dar există vreo premisă încurajatoare în acest sens? Din păcate absolut niciuna. Reforma administraţiei a fost abandonată pe durată lungă, din pricini electoraliste şi din cauza complicităţii dintre baronii locali şi conducerile centrale. România politică a devenit astfel captivă intereselor unei caracude ce nu urmăreşte decât să-şi prezerve interesele.

România educată, proiectul mult trâmbiţat al preşedintelui – şef peste conclavul nulităţilor, e atât de penibil încât nu mai merită pomenit decât dacă vrem să avem încă o confirmare – a câta? – a incapacităţii funciare a personajului.

Reformele din justiţie şi din sănătate au devenit sub această guvernare un vis prea îndepărtat, ca să merite a fi invocate ca posibile. Şi aici, lanţul slăbiciunilor şi al complicităţilor politice sufocă orice intenţie de schimbare în bine.

În politica externă am intrat hotărât în zona mediocrităţii. Iar alimentarea speranţei că în acest an este posibilă integrarea în spaţiul Schengen este o iluzie întreţinută cu acelaşi cinism cu care ne-au obişnuit partidele din coaliţie. Dar să fie vorba de o coaliţie? Nicidecum! E o alianţă oportunistă pentru liniştea lui Iohannis şi pentru bunăstarea clientelei celor două partide. Prin această aliniere politică se intenţionează controlul vieţii politice şi economice pentru o lungă perioadă de timp. O nouă paradigmă politică s-a edificat astfel în România, cu efecte devastatoare. România se întoarce în istorie, boicotându-şi viitorul.

Dar nici măcar ideea de colaborare nu are vreun coeficient de încredere şi onestitate. Partidele din coaliţie au instituit o stare de pândă şi de suspiciune reciprocă. În realitate, asistăm doar la o mimare a luptei politice, pe fondul unei înţelegeri: nu schimbăm nimic, pentru a nu ne periclita interesele de gaşcă!

Orice ar face, opoziţia nu are nicio şansă în actuala sa alcătuire. Mai rău nici că se poate. În anii ’90 mai aveam speranţe, mai trăia Coposu şi Raţiu, mai mişca societatea civilă. Azi băltim într-o stare de apatie paralizantă. Iar partitocraţia înfrăţită cu plutocraţia s-au instalat convenabil şi pentru o lungă perioadă de timp. România nu se trezeşte decât dacă e zguduită din temelii, se pare.

Mihai Dorin este istoric şi publicist