Cine face urbanism?

Primele personalităţi ale începutului de civilizaţie occidentală s-au remarcat prin creaţii proprii, diferite de cele desenate de zei. Una dintre ele a fost Hippodamos din Milet. În secolul cinci înainte de Hristos a inventat oraşul cu parcele (insule) în tablă de şah, structură urbană cu carieră impresionantă în dezvoltarea urbanistică a planetei, mai ales în Statele Unite ale Americii. Altă mare personalitate antică a fost arhitectul, inginerul şi scriitorul Vitruviu, contemporan cu Hristos. El a conceput metoda pragmatică de trasare a structurii de bază a acelor tipuri urbane devenite nuclee centrale ale majorităţii oraşelor istorice din Europa. Sunt două excepţii de la regula anonimatului. Ele confirmă ezoterismul în domeniu, ezoterism funcţional până în renaştere, epocă de consacrare publică a marilor creatori. Multe genii ale renaşterii au fost interesate de urbanism: Francesco di Giorgio Martini, Leonardo da Vinci, Giorgio Vasari, Michelangelo, Albrecht Dürer. Lista este foarte lungă. Practic mai toţi artiştii plastici erau implicaţi în definirea spaţiului urban.

O dată recunoscută importanţa urbanistului în proiectarea oraşului frumos, acesta a scos din anonimat locurile transformându-le în valori ale patrimoniului mondial. Amintesc aici trei nume: Ildefons Cerdà pentru Barcelona, Walter Burley Griffin pentru oraşul Canberra, şi, de ce nu, Cincinat Sfinţescu pentru Bucureştiul interbelic.

Dezvoltarea necontrolată, urâtă, a oraşelor este un fenomen generalizat declanşat de marea revoluţie industrială. Apariţia aglomeraţiilor urbane a transformat urbanismul într-o disciplină de sinteză a informaţiilor cumulate din toate domeniile de viaţă. Cu toate acestea urbanistul rămâne şeful de orchestră al echipei de proiectare pentru a salvgarda viziunea estetică, coerenţa de ansamblu a spaţiului urban.

În concluzie, originea oraşelor este sacră. La început urbanismul a fost un anonim imitator al zeilor, apoi a devenit el însuşi un fel de zeu şi a ajuns în zilele noastre dirijorul unei echipe complexe capabile să imagineze oraşul în funcţie de o mulţime diversă de determinări funcţionale. Trăsătura caracteristică a urbanismului actual este continuitatea în reglementarea spaţiului urban. Procesul continuu trebuie asigurat de treimea: administraţie, urbanişti, cetăţeni. Prima entitate este voinţa de a face, a doua capacitatea de a rezolva probleme şi de a configura o viziune de dezvoltare spaţială specifică, iar ultima de a valida, prin consultări publice, soluţiile la propriile probleme. În contextul urbanismului participativ, rolul cetăţenilor devine mai important. Prin intermediul sondajelor, dar şi a dialogului efectiv, multe şi semnificative dorinţe ale lor pot fi incluse în tema de proiectare.

Dar cum se asigură continuitatea, coerenţa procesului de proiectare urbană? În Franţa funcţionează Agenţiile de dezvoltare urbană responsabile pentru o metropolă, cu finanţare mixtă, publică şi privată. Rezultatul activităţii acestor agenţii este vizibil în calitatea spaţiilor urbane indiferent de mărimea localităţilor. În perioada comunistă funcţiona în România, ateliere de urbanism judeţene. Dar aceste ateliere au dispărut odată cu interesul statului pentru calitatea amenajării teritoriului naţional şi a localităţilor, aşa încât, putem să vorbim astăzi de dezvoltare haotică. Cele peste 110 de legi şi acte normative funcţionale în domeniul urbanismului sunt aplicate cu acribie, în litera lor, pe tot traseul aventurii pentru obţinerea unei autorizaţii de construire. Este evident că aceste furci caudine nu au nici o legătură cu valoarea, calitatea proiectelor avizate. În afara funcţionarilor din instituţii participă la această aventură o listă întreagă de comitete şi comiţii: comisia tehnică de urbanism din primărie, comisia de urbanism a consiliului local, comisia de monumente, comisia de circulaţie, comisia de versanţi, comisia de mediu, comisia de urbanism a consiliului judeţean. Să adăugăm mulţimea planurilor de urbanism întocmite, fiecare, de altă echipă de arhitecţi. Cum să mai descoperi în acest mozaic, de interese, viziunea de ansamblu a oraşului?

Un exemplu simplu este elocvent. Splaiurile Bahluiului între Podu de Piatră şi Podu Roş sunt un spaţiu deschis, cu perspective diverse inclusiv spre impunătorul deal Păun. Principala lor calitate este locaţia în inima oraşului, în proximitatea centrului istoric. Un exerciţiu de imaginaţie poate identifica o mulţime de idei coerente referitoare la posibila lui dezvoltare. Cea mai importantă dintre ele ar fi o viziune reprezentativă de ansamblu.

Să analizăm puţin ce s-a întâmplat în acest spaţiu. În ultimii 30 de ani s-au autorizat diverse investiţii prin intermediul a circa 15 puzuleţe (adică planuri urbanistice zonale pe un singur lor de teren!) realizate de proiectanţi diferiţi. Normal, aceste puzuleţe au trecut prin amintitele furci caudine, cu toate acestea, nu putem identifica, din imaginile actuale, nici o intenţie de compoziţie urbană de ansamblu. Şi procesul poate continua, mai sunt încă destule terenuri libere cu interes mare pentru dezvoltatorii imobiliari pe care se vor face multe alte puzuleţe, de mulţi alţi arhitecţi mai mult sau mai puţin pricepuţi la urbanism…

Concluzia mea este că urbanismul s-a întors în anonimatul începutului de civilizaţie din care însă a dispărut implicarea zeilor.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului