Clipa cea repede

Pe unii oameni, Dumnezeu pare să-i fi făcut la mânie. Pe alţii, din plictiseală. Pe foarte mulţi, din dragoste de arginţi. Pe cei mai mulţi, din disperare de cauză, la mahmureală, fără nici un scop precis. De aceea omul e aşa cum e, nu-i aşa, micuţule? Spuse profesorul suflând un şir nesfârşit de rotocoale de fum în eprubeta care înlocuise şi placenta, şi uterul matern şi care acum era casa mea… Noi însă aici, în acest laborator, suntem pătrunşi de un scop nobil, pe care, sper, cu sau fără voia Domnului, să-l putem duce la bun sfârşit. Şi anume: scopul nostru e să îndreptăm greşelile făcute de Dumnezeu şi să aducem omenirea pe un făgaş mai bun. Zic şi eu aşa. Dar care-i calea cea bună? La voi, pe Andromeda, s-a încercat ceva la nivel micro, dar şi la nivel macro. Dar experimentele, după părerea mea, s-au soldat cu eşec. Desigur, nu cunosc prea bine realitatea de pe nebuloasa ta. Scrupulozitatea mă îndeamnă să mă feresc de sentinţe, şi să fac doar anumite supoziţii. La voi toţi sunt genii. Sau aproape genii. Şi la ce le foloseşte toată genialitatea asta? Trăiesc mai fericiţi? Din câte ştiu, nu prea. Şi nici nu ştim dacă trăiesc în adevăratul sens al cuvântului. Un geniu, după cum se spune, trăieşte într-o lume ideală, obsedat de viziunea lui. El nu e capabil să se dăruiască cu trup şi suflet fiinţei iubite. Nici să se bucure de iubirea ce i-ar fi, să zicem, dăruită. În esenţa lui, el e un nefericit. Desigur că toţi visează, la un moment dat, să fie Cezari sau Napoleoni sau Dante Alighieri etc., etc. Dar cine s-ar încumeta să împărtăşească soarta lor? Nimeni sau aproape nimeni. Şi asta e de înţeles. Toţi vor glorie, vor slavă, dar refuză suferinţa, refuză exilul, sacrificiul. Şi în fond, la ce bun să te sacrifici pentru binele celorlalţi, odată ce binele se va transforma în rău, iar ideea ta va fi călcată în picioare?! Aşa că eu, cum să-ţi spun micuţule, te înţeleg. Te înţeleg şi-ţi dau dreptate. Tu nu vrei să fii geniu. Un geniu oarecare. Pentru că tu ai trăit acolo pe nebuloasă Andromeda înconjurat de genii şi ţi-ai dat seama că nu merită să te sacrifici pentru o idee. Viaţa trebuie trăită aşa cum e. Şi totuşi, în forul tău interior, tânjeşti şi tu, după cum văd, la condiţia de geniu. Vrei să fii un geniu special. Ieşit cu totul din tipic. Ce se întâmplă însă cu caracterul unui om când acesta devine geniu, te-ai întrebat, micuţule? Eu m-am întrebat. Nu poţi să trăieşti înlăuntrul unei viziuni fără să fii afectat de ea. Geniile se agaţă, ca înecaţii de un pai, de câte o persoană. Dante de Beatrice. Napoleon de Josephina, Cezar de Cleopatra. Alţii de fusta nu ştiu cărei Veronici şi tot aşa, mereu aşa… Iar dumneata, micuţule, deşi nici nu ai trecut încă de stadiul de mormoloc, uite, că te-ai şi îndrăgostit de domnişoara asistentă, care nu ştiu de ce ţi-a căzut, aşa, cu tronc, devenind simbolul graţiei divine. Am să-ţi satisfac dorinţa aceasta intimă. Am să ţi-o satisfac cu vârf şi îndesat.

M-am înfiorat. Cuvintele profesorului, aruncate aşa, în dorul lelii, printre rotocoalele de fum, sunau a ameninţare. Despre care dintre dorinţele mele intime vorbea eminenţa sa? Despre aceea de-a fi geniu, dar un geniu special, sau aceea de-a o cuceri pe domnişoara Pogany? Sau de amândouă?

Desigur, pe amândouă, murmură profesorul luând de pe masă punga de tutun şi futacul pentru curăţat pipa. Dacă vrei s-o posezi pe domnişoara asistentă, nu-i nici o problemă, eu ţi-o cedez. Ţi-o cedez cu dragă inimă, o poţi avea oricând. La drept vorbind, m-am plictisit de ea. Cât în privinţa geniului, ai să fii un geniu special. Un geniu alcătuit nu din carne, ci din litere. Sau din litere şi carne. Înţelegi? Desigur, că nu înţelegi. Dar ai puţintică răbdare şi vei vedea că ştiu să mă ţin de cuvânt.

Cum adică din litere şi carne? am murmurat.

Aşa cum ai auzit. Carnea ta va fi alcătuită din citate. Din cărţile pe care le vei citi.

Şi nu voi fi un om adevărat, alcătuit din carne şi sânge?

Vei fi, cum să nu fii. Numai că sângele tău şi carnea ta se vor hrăni cu experienţa altora transpusă-n în cărţi.

Şi nu voi trăi? Nu voi trăi cu adevărat? Nu voi putea respira, nu voi putea iubi? Nu-mi voi găsi un loc al meu în această lume?

Vei trăi, desigur vei trăi, vei respira şi vei iubi şi încă cum! Şi poate, îţi vei putea găsi şi tu un locuşor al tău în univers.

Căci, în fond, continuă profesorul, fiecare părticică de spirit sau materie luptă pentru un loc al lor în univers. Universul însă e atât de vast încât orice părticică, orice lucru, începând de la particula cea mai infimă, cu electronii, atomii şi terminând cu organismele complexe, cu corpurile alcătuite din structuri, ar putea găsi cu uşurinţă un loc al lor şi numai al lor în universul acesta vast, pe care l-ar stăpâni pe totdeauna. Dar toţi suntem împinşi de o forţă nevăzută să ne înghesuim unii peste alţii într-o învălmăşeală de nedescris. Şi totuşi nimeni – şi aici e paradoxul – nimeni, deşi fiecare luptă pentru bucăţica lui de timp şi spaţiu, nu vrea să se-nvârtă singur în golul creat, nici atomii, nici nucleele, nici moleculele, nici planetele, nici galaxiile, ce se pendulează în jurul găurilor negre, deşi ştiu prea bine că acolo e neantul. Fiecare vrea să se învârtă în jurul lui însuşi, dar şi în jurul altcuiva. Tu, de pildă, micuţule, ai meditat destul de mult pe tema gravitaţiei universale şi a constantei Psy. Ei bine, tocmai gravitaţia şi această constantă Psy legată de conştiinţă îi determină să se învârtă unii în jurul altora, grăbindu-le sfârşitul. Unii zic că gravitaţia e chiar iubirea. Mă întreb însă despre ce fel de iubire e vorba aici?! Despre iubirea faţă de ceilalţi sau iubirea faţă de sine? C-o fi aşa, c-o fi altfel, nu ştiu. Iubirea e putere. E Dumnezeu. Prin urmare, îţi voi da, micuţule, un sfat: trăieşte-ţi clipa. Căci orice clipă e eternă, dar chiar dacă e eternă, nu te încrede prea mult în ea. Căci eternitate nu există. Fiindcă eternitatea e – cum să-ţi spun – un gol ale cărui margini se află pretutindeni, în timp ce centru nu se găseşte nicăieri! Am spus bine aşa? Nu cumva e invers? Şi la ce foloseşte eternitatea asta, dacă existenţa noastră-i efemeră? Deci, iată cum trebuie să percepi eternitatea şi tot abisul ei, se înţelege, din interiorul eprubetei unde eclozezi, pregătindu-te să ieşi iarăşi în lumină… Pentru ce, nu ştiu, spuse eminenţa sa. Pesemne pentru o altă experienţă.

Stăteam şi bodogăneam în sinea mea privind cum bulele de aer se ridică la suprafaţa eprubetei luând configuraţii din cele mai ciudate.

Blestemată fie orice experienţă, am strigat din răsputeri… Şi blestemat fie oricine le pune la cale. Dacă, într-adevăr, le pune la cale altcineva decât hazardul. Blestemat fie şi hazardul. Căci ce altceva aduce el în suflet decât înşelăciunea simţurilor, chin şi suferinţă? Şi, câteodată, o efemeră rază de lumină ce străbate o veşnicie întreagă pentru a ne ilumina.

Între timp, profesorul îşi aprinse iarăşi pipa, continuându-şi firul gândurilor întrerupt de bodogăneala mea.

Toţi vorbesc despre eternitate, despre veşnicia clipei, dar nimeni nu ştie cum arată această veşnicie. Căci dac-ar şti, s-ar îngrozi, ascunzându-şi capul în pământ. Iată, în mare, cum arată veşnicia: să presupunem că oamenii au murit, seceraţi de boli, de războaie şi de neputinţa speciei de-a se mai perpetua; că s-au stins şi toate animalele ce se târăsc pe uscat sau vieţuiesc în adâncul apelor; că extincţia a cuprins regnul vegetal şi regnul mineral, "perpetuându-i", ca să zic aşa, încremenirea. Nimic nu se mai mişcă. Şi totuşi exista undeva în spaţiu, în universul nepătruns, un loc unde lucrurile îşi urmează cursul lor obişnuit. Ceasurile bat mereu aceeaşi oră. Trenurile în gară sosesc după graficul obişnuit. Pe străzi maşinile, tramvaiele se mişcă trepidând pe şine, troleibuzele rulează pe traseu. În aparenţă, viaţa îşi continuă cursul. Dar de fapt, cursul acesta se desfăşoară în gol. A fost salvată de la pieire o secundă, cum, nu ştiu. Şi această secundă a înghiţit tot universul văzut şi nevăzut. Clipa n-a pierit, ci s-a transformat într-un cristal unde existenţa a devenit o crisalidă. O crisalidă vie, ce se mişcă fără scop. Vechile lucruri au rămas în inerţie şi eternitatea nu încearcă să le scoată din vechea lor orbită, ci dimpotrivă, le conservă repunându-le în mişcare, în vechiul circuit. În acest circuit vin câteodată şi sufletele celor morţi să se învârtă în gol. Aşa văd eu eternitatea. Un carusel absurd în care materia şi sufletele se învârt în cerc perpetuându-şi existenţa în neant.

Dar eu zic să lăsăm eternitatea în pace şi să ne aplecăm asupra clipei, ca să ne dumirim odată ce-i cu ea. Fiecare clipă îşi are respiraţia şi imensitatea sa. Cum s-o opreşti în loc? Cum s-o ţii în palmele tale ca pe un fluture, aşteptând să-şi ia zborul, odată ce ea, clipa, e cosmosul întreg?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist