Compensări în vânt

Cu alte cuvinte, cu cât eşti mai sărac, cu atât îţi vine să faci lucruri şi să te înconjuri de obiecte din ce în ce mai mari, mai impunătoare, mai impresionante pentru a simţi gustul puterii măcar din punctul de vedere arhitectural în faţa semenilor tăi. Şi asta dintr-o frustrare insuportabilă apărută în prezenţa altora mai dotaţi, mai norocoşi, mai fericiţi şi dintr-o dorinţă conştientizată doar pe jumătate de a compensa o lipsă printr-o exagerare peste măsură.

Deci unul dintre factorii cheie care declanşează acest fenomen, asta trebuie să reţinem, este factorul social, prezenţa obligatorie a altor inşi care ar putea reprezenta o concurenţă sau o sursă de admiraţie faţă de viitoarele realizări măreţe. În fine, asta-i teorie, să luăm drept exemplu marile „succese“ arhitecturale ale lumii antice. Piramidele din Egipt, oare avea nevoie poporul egiptean în decursul atâtor sute de ani cât a durat „moda“ asta, de acele imense ridicături de bolovani? Nu se putea trăi bine mersi şi fără ele, în pace, linişte şi prosperitate? Ba bine că da, iar energia şi forţa de muncă folosite pentru ridicarea şi întreţinerea lor ar fi reuşit să împingă civilizaţia egipteană mult peste limitele în care se afla în acel moment, dar investite în locurile unde era cu adevărat nevoie de ele. Faraonii au fost singurii care duceau între ei o luptă de orgolii personale şi individuale, o întrecere pur egoistă şi nimic mai mult. Şi cu cât erau mai mici, cu atât voiau să îşi facă piramidele mai mari… Ei îşi permiteau, erau state totalitare.

E drept că acele „investiţii“ au ajutat mai târziu, respectiv în ziua de azi, la menţinerea Egiptului pe linia de plutire din punct de vedere economic, prin turism, dar asta e cu totul altceva şi nu cred că e o compensaţie pentru miile de vieţi pierdute şi chinuite, pentru energiile şi resursele consumate în van. În democraţie setea de grandoare nu a dispărut, a trebuit doar să se adapteze şi poate că ea chiar s-a accentuat pentru că acum căile prin care se poate face comparaţie între aici şi acolo, între noi şi restul lumii, sunt mult mai diverse şi mult mai crud de adevărate şi evidente. Invidia e mai mare ca oricând…

Acum nu-şi mai permit conducătorii să exploateze poporul pentru propriile orgolii, în schimb se poate observa fenomenul la scară mai mică, în erupţii personale. Şi se manifestă în toate aspectele vieţii: oameni care nu au după ce bea apă îşi construiesc palate cu preţul înfometării şi îndatorării până la sânge, îşi cumpără maşini extrem de scumpe pentru care nici măcar nu au bani să le alimenteze cu combustibil, nu mai vorbesc de schimbul de piese, telefoane pe care evident că nu şi le pot permite. Toate pentru o afişare vulgară şi inutilă a puterii, pentru o demonstrare de forţă fără rezultat, pentru o împăunare ridicolă şi fără finalitate reală.

Revenind la Casa Poporului, pardon, Palatul Parlamentului, nu găsesc altă explicaţie pentru construcţia lui decât cea de mai sus. Adică de ce să facă un popor sărac, aşa cum era, şi probabil încă mai este, cel român, o clădire de o asemenea amploare şi tot ce este în jurul ei, decât dintr-o frustrare a conducătorilor lui care voiau să se dea ceea ce nu erau, adică mari. Unii naivi ar putea răsufla uşuraţi: Of, bine că a trecut, acum e altfel… Dar ia uitaţi-vă un pic în spatele clădirii pomenite şi spuneţi-mi ce vedeţi… E o pasăre? Nu! E un avion? Nuu! E chiar dansatorul de twist? Da, chiar el e!… Care iată, construieşte acum, în plină democraţie, o adevărată piramidă egipteană: Catedrala Neamului. Făcută atât de mare cât să fie o adevărată Arca a lui Noe care să înmagazineze tot poporul şi orătăniile lui în eventualul potop care se va abate cât de curând peste aceste meleaguri. Sunt sigur că preafericiţii lideri de la BOR au fost vizitaţi de nenumărate ori de Dumnezeu însuşi şi au fost sfătuiţi să construiască o asemenea arcă pentru salvarea neamului ori au făcut prea multe vizite la Moscova şi au decis că a lor să fie mai mare… În loc să consolideze mai bine barajul de la Lacul Morii şi să evite inundarea ei au construit o catedrală care să reziste apelor, dar, în fine, fiecare cu regulile şi influenţele şi prognozele lui meteo…

Soarta lor, a acestor „investiţii“ de putere, nu este alta decât degradarea, decrepitudinea. Piramidele egiptene sunt nişte vestigii care au rezistat timpului şi care, e adevărat, sunt acum doar nişte obiecte geniale de studiu pentru arheologi şi istorici, dar pentru oamenii care le-au construit ce mai sunt? Nimic.

Păşeam în Palatul Parlamentului şi vedeam grandoare, dar în afară de asta mă copleşea lipsa de îngrijire a acestei grandori, pentru că, să fim sinceri, în arhitectură mărimea contează, cu cât e mai mare o clădire cu atât are nevoie de îngrijire mai multă şi mai complexă. Iar eu nu vedeam decât alei cu pavajul degradat, săli uriaşe în care timpul şi lipsa fondurilor de întreţinere îşi fac din ce în ce mai mult simţită prezenţa. Banii pentru întreţinere, în timp, vor ajunge la fel de mulţi ca şi cei de construcţie. Şi mă gândesc mai departe la ce soartă va avea Catedrala Neamului, la câte presiuni şi sacrificii s-au făcut şi se mai fac încă pentru asigurarea finanţării construcţiei, şi mă întreb dacă se gândeşte cineva la adevărata ei utilitate şi la viitoarele costuri de întreţinere. Presiunile şi sacrificiile nu vor înceta după inaugurare, ele se vor menţine până va veni cu adevărat potopul pentru care a fost ridicată, nu-i aşa?… Nu pot încheia decât într-un ton eminescian: toate au aceeaşi soartă, vor ajunge ţinte turistice, dar după moartea tuturor constructorilor, posesorilor şi beneficiarilor acestora…

Briscan Zara este scriitor şi publicist