Convergenţa de adâncime

Firesc şi substanţial, dar fără ostentaţie, sunt abordate teme din aria medicinei (N. Forna, Gr. Tinică, M. Burlea), literatură, arte, cultură (L. Vasiliu, Th. Codreanu, I. Holban, M.R. Iacoban, E. Urmă, L.Suhar, C. Tofan, S. Vicoveanca, S. Păutza, A. Ichim, Al. Jula), ştiinţe, învăţământ, inginerie (D. Cristea, Tr. Cohal, A. Placinschi, D. Popescu). Voi scrie altundeva şi mai pe larg, inclusiv despre formele de „comunicare” şi complementaritate între astfel de compartimentări, departe de a implica delimitări „etanşe”. Prejudecata sau iluzia, sterilizante, ale unor asemenea „bariere”, iată ceva frapant străin, deopotrivă, jurnalistului – amfitrion, ca şi partenerilor săi de dialog. Dimpotrivă, îi uneşte credinţa tonică, trăită, nu doar „declarată”, în necesarul echilibru, vitalizant, între mai libere deschideri spre hobby-uri, loisirs şi preocupări sau „evadări” dincolo de axa centrală a activităţii şi, de cealaltă parte, primatul alegerii făcute pentru domeniul în care excelează. Cu o pasiune şi o tenacitate ce au, desigur, ele însele, de câştigat din „măsura” lucid benefică a specializării substanţiale, de profunzime, dar fără vreo „zăvorâre” în ea. O „violon d’Ingres”: pictura (N. Forna), romanul (D. Cristea), sportul (A. Placinschi), pescuitul (L. Suhar, C. Tofan)…

Evident, miezul interviurilor ţine de reuşitele şi proeminenţa pe acele direcţii care i-au consacrat pe interlocutorii lui Vasile Arhire, aleşi tocmai datorită rezultatelor, realizărilor, operei, rodului. Aşadar confesiuni, autoevocatoare de „rădăcini”, trepte ale devenirii în timp, stimuli şi şanse, dificultăţi sau teste revelatoare, modelatoare, proiecte, satisfacţii vs. nemulţumiri, inclusiv de sine, o configuraţie de ego – „naraţiune” căreia întrebările, intervenţiile şi reacţiile de host îi croiesc albia şi-i incită fluiditatea, aprofundările, variaţiile cuvenite, preţioasele nuanţări. Un discret, dar întotdeauna perceptibil, efect de fineţe vine dintr-un soi de „orchestrare” – armonizare a corelaţiei dialogice, graţie impactului, modelator (al întregului acestui „binom”) exercitat de „gazda” dialogurilor: tonalitatea şi cadenţa rolului său incitator, deloc narcisist şi de vreun verbiaj diluant, parazitar, ci funcţional şi empatic receptiv, cum se şi cuvine, de un climat „contagios”, împărtăşit cu oaspetele, modelator şi ca efect, cred, asupra telespectatorului, cititorului acum – unul de ordinul civilităţii şi culturii dialogului, o „răsfrângere” nu chiar granted dinspre media TV, luate în ansamblu, o calitate, aşadar, cu atât mai preţioasă.

În prim-plan, mereu: munca şi cu tot ce se leagă decisiv, de ea; premise, opţiuni, „ţinte”/ proiecte, căi, ethos, rezultate. Nu în fade generalităţi, ci analizată analitic (autoanalitic), cu detalii revelatoare: „sacii cu cărţi” (I. Holban), cimitirele mutate/ Stânca Costeşti (D. Popescu), acoperişul „bojdeucii lui Creangă” (L. Vasiliu), Manea – diagnosticianul român (S. Păutza), sugestia lui Popescu-„Dumnezeu” vs. Hardughia (M.R. Iacoban), muzeograful – „gospodar” (A. Ichim), „Aseară vântul bătea/ Ceauşescu – Bokassa” (Al. Jula), „protejatul” Ionică (M. Burlea). Scriitori care nu-şi uită profesorii (de pildă, pe bârlădenii C. Parfene, M. Daraban), L. Suhar citându-l pe Irimescu: „viermele îndoielii”, Dan Cristea – informatician şi romancier despre prof. Sonia Tanu, de la Moineşti. Toţi, absolut toţi „convivii”, se întorc în timp cu „recunoştinţă pentru prima şcoală”, cea „de-acasă”, a părinţilor/ a familiei, apoi la celelalte şcoli urmate, la descoperitorii talentelor/ vocaţiilor care i-au împlinit şi consacrat. Cei din învăţământ apar preocupaţi, profund şi statornic, de stimulii optimi ai creativităţii şi competitivităţii discipolilor (Tr. Cohal, N. Forna, D. Cristea, L. Suhar, C. Tofan), inclusiv pe calea unor programe şi filiere internaţionale. Confesiunile şi carierele/ reuşitele personale beneficiază vădit de un sincer fluid al generozităţii, nu cad în vreo crispare autolaudativă şi acesta e semnul cel mai sigur al unei demne şi sobre conştiinţe a propriilor merite, reale şi firesc recunoscute, nu fluturate narcisistic.

Arta de asculta (apud. Al. Călinescu, Cuvânt însoţitor) e parte a naturaleţii dialogului întemeiat pe o bună cunoaştere a activităţii şi operei fiecărui invitat, inclusiv omul, temperamentul cu care se intră în rezonanţă. Accentele mai acide nu sunt evitate: „procesul Bologna” (D. Cristea), agricultura – văzută nefestiv (A. Placinschi), despre „târlâituri” (S. Vicoveanca), nici cele de umor: cu „bunicul” I. Holban, întrebări „indiscrete” despre „rude” ca Zelea-Codreanu sau „socrul” Dăscălescu. Unele „voci” sunt de devotaţi „cronicari” şi figuri centrale vs. istoria instituţiilor (E. Urmă şi Opera Iaşi, L. Vasiliu – „Pogor” şi „Junimea”…). Muncă, talent, vocaţie: efectul e tonic, asupra „receptorului”/ cititorului. „Gardieni” ai sănătăţii (Gr. Tinică), profesori înzestraţi şi „educaţie bună” (C. Tofan), muzeul viu (A. Ichim), scriitori şi artişti, autentici ctitori şi generoşi „gospodari”: o paletă variată, căreia amfitrionul Vasile Arhire îi pune bine în lumina convergentă, de adâncime, a rodniciei trudei în bucurie.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar