Copilul ostatic

Vă rog să-mi dați o hârtie la mână din care să reiasă că fostul meu soț mi-a abuzat sexual copilul! mi-a spus o doamnă într-o dimineață în fața biroului. Doamna, să fi avut vreo 45 de ani, venise cu băiatul, un copil de 7 ani, diagnosticat cu retard mintal. Am invitat-o să ia loc pentru a sta pe îndelete de vorbă. Nu prea am timp, nu vedeți că sunt cu copilul, ce e așa de greu să scrieți două cuvinte? Insist să intre, e o acuzație gravă care nu poate fi tratată din prag, iar meseria mea implică multă comunicare până la a elibera „hârtii”. Vă spun pe scurt, a continuat ea, arătând că face o concesie pentru mine, m-am despărțit de soțul meu după 4 ani de căsnicie, el e portughez, l-am cunoscut pe când lucram în Lisabona, ca badantă. Ne-am căsătorit rapid, nu am avut timp să-l cunosc mai bine, dacă l-aș fi cunoscut n-aș fi ajuns în halul ăsta! După căsătorie, n-am mai lucrat, am locuit cu soțul și familia lui, nu a fost nevoie să mai merg la muncă. Soacră-mea se ocupa de copil, mă rog, și-a bătut joc de el, după cum vedeți, nu l-a învățat nimic, copilul e așa năuc de cap din cauza soacră-mii. După patru ani, soțul mi-a spus că vrea să ne separăm, nu știu de ce, așa i s-a cășunat lui sau avea pe alta! Am luat copilul și am revenit cu el în țară, iar fostul a cerut dreptul de a-l vedea pe copil de câteva ori pe an. I l-am dat, însă, de fiecare dată, copilul, în loc să vină cu bani acasă, așa cum vine orice copil acasă de la tatăl lui,vine traumatizat și torturat de fostul soț și de maică-sa. Îi cer să definească termenul „tortură”, fiindcă gândul mă duce deja spre Inchiziția spaniolă. L-a legat de pom, doamnă, și l-a lăsat în soare două zile, l-a ars pe limbă cu ceară, ba chiar l-a abuzat sexual! Amuțesc. Scenele, da, par desprinse din peisajul secolului al XV-lea, de pe timpul lui Ferdinand și al Isabelei de Spania. Cine v-a spus toate acestea? Cum ați aflat?, încerc să aflu mai multe. Mi-a povestit copilul! Din câte pot observa, chiar și cu coada ochiului neprofesionist, copilul nu poate articula cuvintele, se exprimă mai mult prin onomatopee, sunete și prin gestică, este nervos și agitat fiindcă nu cunoaște locul, iar eu n-am apucat să socializez cu el. Am câteva jocuri pe o etajeră și i le ofer să aleagă dintre ele, poate stabilim un dialog, oricum ar fi el, prin joc. Vede în cabinet acuarelele, mi le arată, gata, scoatem blocul de desen să desenăm. E cooperant și prietenos: aducem împreună apa și pensulele. Mama intervine: Desenează-l și tu pe urâtul de tactu și pe scorpia aia de bunica-ta! Îl urăște de moarte pe taică-său, îmi spune senină. Se duce la el, așa, fiindcă trebuie, dar el îl urăște după fiecare vizită acolo din ce în ce mai mult. Revin la întrebarea inițială: cum ați aflat că a fost abuzat, în condițiile în care copilul nu vorbește? Ați sesizat anumite atitudini, s-a schimbat ceva în comportamentul lui, prezenta semne de agresiune? Simplu, doamnă, mi-a arătat semnul acela obscen cu degetul când s-a întors din Lisabona. Mi-l arată și mie, ca să fie sigură că am priceput despre ce semn e vorba. L-a abuzat, nu vă este clar? În timp ce copilul își îmbibă pensulele-n acuarele, mama continuă: Doamnă, în mod normal aveam dreptul la jumătate din averea lui, eu cu ce-mi cresc copilul? Cu ăia 1000 de euro pe care mi-i dă el lunar? Doar au, și el, și mă-sa stau pe un sac de bani! Fosta soacră se lăfăie-n inele, iar eu și copilul nu avem ce mânca! Dar o să-l fac eu să plătească cu vârf și îndesat! O să-i bag în pușcărie pentru tot ce au făcut! Dar ce sunt eu, bătaia lor de joc, să mă arunce ca pe o cârpă-n stradă?! Apoi se îndreaptă cu privirea spre copil: Nu-i așa că îl urăști pe taică-tău? Copilul desenează un soi de pisică. Hai, spune lui mama, nu-i așa că taică-tău te-a violat? Copilul continuă să deseneze, insistă pe mustăți. „Bin”, îmi arată el culoarea galben. Vedeți? Tace pentru că îi este rușine să spună. Hai spune-i doamnei, arată-i unde ți-a făcut rău, aicea, nu? Hai, spune, spune!

Să începem cu ideea că familia este o lume separată sau, metaforic vorbind, un stat mic într-un stat mai mare, a cărui viabilitate depinde de cât de serioși sunt partenerii care ridică temelia sa. A crea o familie cu oricine, care a ieșit prima dată cu tine la braț sau te-a plimbat cu decapotabila, înseamnă a fi iresponsabil și miop. Aici, ca în orice problemă serioasă, trebuie să te gândești la toate dinainte și să nu fii condus de sentimente imature definite ca fiind de cele mai multe ori iubire. O astfel de „iubire” nu este altceva decât un set de dorințe ale unei persoane, pe care se străduiește să le îndeplinească în detrimentul unui partener pe care, așa cum spune și i se pare, îl iubește. Dar o astfel de iubire nu este potrivită pentru o familie, deoarece în ea trebuie să te gândești nu la tine, sau nu numai la tine, ci și la partenerul tău, la copii, dacă există deja sau când apar. Egoismul este inacceptabil când vorbim despre familie…

Nimănui nu-i place să fie tratat nedrept dând mai mult decât ceea ce primește. Am întâlnit adesea și încă mai întâlnesc oameni care nu respectă într-o familie această regulă: de a oferi ceea ce primesc. Unii nici nu vor să știe despre asta sau nu doresc să știe. Pentru că astfel de oameni au întemeiat o familie doar cu scopul de a folosi un partener în propriile interese, și nu pentru o cooperare deplină, nu pentru a rezolva împreună diverse probleme, nu pentru a depăși dificultățile împreună și a merge către obiective comune. Unii își întemeiază o familie pentru a avea o persoană pe care să poată da vina pentru toate problemele nerezolvate de ei, pentru toată istoria lor personală, pentru a le crește copiii dintr-o relație anterioară, „ca să aibă și ei un tată”, iar ei să trăiască, în acest timp, pentru propria plăcere. Ei nu vor să dea nimic partenerului lor, familiei, vor să trăiască pentru ei înșiși, vor doar să ia ceva de la partenerul lor, și să nu încerce să ofere mai mult. Cineva mi-a spus: mă mărit ca să fiu în rând cu lumea, ca să nu mă râdă oamenii din sat, că, uite, am patruzeci de ani, și n-am bărbat. Femeia se pregătea de nuntă, închiriase sala, își cumpărare rochia de mireasă, în timp ce el era deja într-o altă relație de mai bine de un an. Totuși, i-am spus, el locuiește cu alta, are o relație cu ea, are o viață nouă. Și ce dacă? a râs. Poate s-o aibă, cu el am stabilit că facem nunta în toamnă. El caută pe cineva care să-i ofere o casă și fata aia nu are. Eu am. A plecat, dar nu mi-a spus că nu se mai însoară cu mine. Aceasta este o abordare copilărească a vieții. Și o astfel de atitudine față de ideea de familie nu îi va aduce nimic bun. Astfel de oameni nu creează familii, ci ceea ce este asemănător cu o familie sau un scenariu halucinant. Doi egoiști imaturi încearcă să se folosească unul de celălalt, au, apoi, o luptă eternă unul cu celălalt pentru împlinirea propriilor dorințe, ca niște copii capricioși care vor ca lumea să se învârtă în jurul lor. Astfel de familii sunt fundamental nesigure, au multe probleme, certuri, gelozii și confruntare constantă. Și de multe ori, nu găsesc elementul care să-i maturizeze, chiar dacă își pun speranța în acatistele de la biserică, chiar dacă merg la vrăjitori, acești oameni nu au ce căuta unul lângă celălalt.

De multe ori ruptura vieții conjugale, în general de tipul celei descrise anterior, între doi oameni imaturi, care nu-și pot construi fericirea într-un parteneriat,  generează în aceștia un sentiment de abandon, respingere, trădare, rezultând o tendință răzbunătoare foarte puternică. Atunci când un partener nu reușește să plângă în mod adecvat despărțirea, declanșează un proces de distrugere, demoralizare, discreditare a fostului soț. Și lucrurile se rezolvă simplu, mai ales atunci când au copii, acesta se răzbună, îndepărtându-i pe aceștia de celălalt părinte. Când mama sună zilnic pentru a vorbi cu copilul, tatăl îl poate induce în eroare, făcându-l să creadă că mama îl disprețuiește și nu vrea niciodată să vorbească cu el, blocându-i accesul acestuia la dialog. O mamă își poate convinge fiica să raporteze – sau să creadă – că tatăl ei a maltratat-o ​​fizic în copilăria timpurie și aceasta este motivul pentru care a divorțat, ca s-o apere pe ea de agresiunea tatălui. Psihiatrul american Richard Gardner a numit acest proces sindromul de alienare parentală: programarea unui copil să-l urască pe unul din părinți fără nicio justificare. Copilul este folosit ca instrument de agresiune față de partener, rezultatul? O ostilitate nejustificată față de părinte și refuz de a comunica cu acesta și cu toate persoanele asociate cu acesta, de exemplu, rudele din partea părintelui respins. Copilul, care își iubește părintele, este forțat să se distanțeze de el. Acest lucru generează contradicția sentimentelor și distrugerea legăturii dintre cei doi. Astfel, copilul ajunge să se identifice cu părintele patologic, începând să accepte ca adevărat tot ceea ce i se spune.

În acest joc de manipulare, sunt folosite toate armele, inclusiv afirmația că copilul a fost victima abuzului sexual. Este suficientă relatarea unui episod din perioada vizitelor care ar putea indica o încercare de apropiere incestuoasă. Din acest fapt se extrage, adevărat sau nu, denunțarea incestului. Copilul, mai ales dacă este mic, este convins de existența unui fapt și este determinat să repete ceea ce se spune că s-ar fi întâmplat cu adevărat. Copiii nu sunt întotdeauna capabili să discearnă că sunt manipulați și ajung să creadă ceea ce li s-a spus insistent și în mod repetat. De-a lungul timpului, nici măcar partenerul care învinovățește nu mai poate face diferența dintre adevăr și minciună. Adevărul lui devine adevăr și pentru fiu sau fiică, care trăiește cu personaje false ale unei existențe false, implantând astfel amintiri false. Celălalt soț este acum considerat un invadator, un intrus, un nenorocit care trebuie îndepărtat cu orice preț de către partenerul-„victimă”. În cazul nostru, mama, nemulțumită de faptul că nu a primit o sumă consistentă de bani din partea fostului soț la divorț. O mamă care a văzut încă de la început în partener o sursă de venit pe care și-a clădit bunăstarea.

Fiind dependent de unul din părinți, copilul se comportă ca un ostatic. Mulți confundă sindromul de alienare cu sindromul Stockholm, când victima începe să justifice acțiunile agresorului și să manifeste alianță și parteneriat cu acesta. În adâncul sufletului, copiii, însă, vor să-și poată exprima în mod deschis afecțiunea față de părintele respins, dar se tem de răspunsul agresiv al părintelui care îl are în custodie. Problema este că, la un moment dat, copiii înșiși încep să creadă că îl urăsc pe părinte. Sindromul de alienare, atât de prezent la mulți dintre copiii ai căror părinți se află în divorț, este o problemă căreia ar trebui să i se acorde mai multă importanță de către specialiști, deoarece duce nu numai la traumatizare, ci, uneori, la dizabilitate mintală. Există cazuri în care copiii mai mari, realizând că au fost victima manipulării de către părintele preferat, s-au sinucis. Alienarea este, de fapt, o formă de abuz asupra copiilor. Cel mai adesea, un părinte, părintele-inductor, devine cauza alienării, și nu divorțul în sine.

Sindromul de alienare aduce cu sine consecințe întârziate pentru copil, care se vor manifesta la vârsta adultă. Printre acestea, se numără depresia, fobiile, pierderea identității, incapacitatea de a se baza pe sentimentele cuiva, stima de sine scăzută, incapacitatea de a construi parteneriate. Consum de alcool, de droguri, fuga de responsabilități, tendințe spre acte infracționale, chiar suicid. De asemenea, copiii ajunși adulți devin ei înșiși obiectul înstrăinării față de partenerii lor, sau își paralizează copiii, îi privează de mama sau de tatăl lor prin politica de distrugere psihologică. Cunosc cazuri, de exemplu, când o fiică a fost înstrăinată de tatăl ei, iar acesta s-a sinucis de durere. Acum această femeie, care și-a pierdut tatăl în copilărie, își înstrăinează ea însăși fostul soț de copilul lor comun, adică transmiterea transgenerațională a traumei este evidentă.

Este foarte important ca părinții să înțeleagă la timp că divorțul este, în cele mai multe cazuri, o campanie de ură și denigrare. Din câte îmi pot da seama din practica mea, mulți recunosc această definiție prea târziu. Atunci când copilul rămâne singura victimă a confruntării nesăbuite a celor doi.

Cristina Danilov este psiholog