Cu Dan Perjovschi despre studenţia sa ieşeană

M-a frapat de la început înfăţişarea sa hirsută. Barba crescută alandala, părul lung, căzut în şuviţe peste umeri, ochii vii, arzători, braţele uscăţive, îmi aduceau aminte de Rasputin, dar şi de Raskolnikov din romanul Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. Dan Perjovschi s-a dovedit a fi un Raskolnikov blajin şi un Rasputin pe cât de paşnic, pe atât de obsedat de arta lui.

Îl percepeam ca pe un rebel, ca pe un artist care înoată împotriva curentului. Privindu-i însă lucrările, mi-am dat seama că greşesc. Dan Perjovschi nu înainta şi nu înaintează împotriva curentului, ci dimpotrivă e în avangarda lui. El a fost mult timp un vârf de lance al noilor tendinţe în arta plastică românească postdecembristă. Grafica lui pare să se întoarcă la origini, încercând să recupereze nişte semne vechi descoperite pe tăbliţele de lut ars sau în peşterile ancestrale, transformându-le în mesaje ce tatonează viitorul. Desigur, azi lucrurile s-au mai aşezat în albia lor firească. La sfârşitul anilor nouăzeci, ne aflam însă într-o altă paradigmă. Atunci, abia aflam de drumul pe care-l parcursese arta europeană şi cea trans atlantică în timp ce în România trona îngheţul.

La Iaşi, în primii ani după căderea comunismului, în domeniul artelor plastice, vectorul înnoirii l-a reprezentat Festival Periferic al lui Matei Bejenaru. Unde Dan Perjovschi a jucat un rol important.

Dan Perjovschi s-a născut în anul 1961, la Sibiu. A urmat, în perioada anilor 1972-1980, Liceul de Artă din Sibiu, apoi, din 1980 şi până-n 1984 a fost studentul Academiei de Artă din Iaşi, pentru ca după 1990 să meargă la Bucureşti, unde s-a alăturat în scurt timp Grupului de Dialog Social, ilustrând paginile Revistei 22, primul săptămânal independent din România postceauşistă. De atunci şi până acum a trecut multă vreme, astăzi şi arta lui şi ideologia grupului trec printr-o perioadă de acalmie, specifică unor forme şi instituţiilor deja clasicizate.

În lumea artei, Dan Perjovschi e cunoscut ca desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist şi autor de performance. Lucrările sale reprezintă un melanj insolit între desen, benzi desenate, şi graffiti, fiind „expuse” în diverse spaţii neconvenţionale din nenumărate colţuri de pe mapamond (SUA, Portugalia, Spania, Germania, Ungaria, Suedia, Norvegia, Elveţia, Marea Britanie, Mexic, Brazilia, Coreea de Sud, China, etc.)

…Întâlnindu-l la Centrul Cultural Francez din dealul Copului, l-am abordat direct, fără tatonări prealabile şi am avut surpriza să dau peste un om viu, care vorbea despre el ca despre o altă persoană.

Fiind interesat de modul cum a evoluat parcursul său artistic, l-am întrebat despre studenţia sa, petrecută la Iaşi în anii comunismului şi despre atmosfera ce domnea în urbe.

Artistul a surâs uşor amar, mângâindu-şi cu blândeţe barba castanie, crescută alandala.

– Stăteam pe undeva pe aici, prin Puşkin, mi-a răspuns. Cum a fost studenţia mea în epoca de aur? s-a întrebat el. La începutul anilor optzeci se trăia prost în România ceauşistă. Sărăcia era în floare. Frig, beznă, magazine aproape goale. Pe rafturi, borcane de fasole şi creveţi vietnamezi. Şi teroare. Într-un fel, dintr-un anumit punctul de vedere, aş putea afirma că la facultate a fost bine, că nu am făcut mai nimic, că nu mi s-au înşurubat în cerebel nişte reguli stricte, de care să nu pot scăpa. M-am dezvoltat de capul meu, fără să-mi impună nimeni din afară ce trebuie să fac şi cum să mă dezvolt ca artist. In plus, facultăţile de artă de atunci, în plină epoca ceauşistă, aveau un alt statut decât celelalte. Aici respirai mult mai liber decât la drept, la economie, la filologie, filozofie, matematică sau în altă parte. În nenorocirea de atunci, noi, viitorii artişti, aveam un anumit, grad de libertate. Eram un pic mai puţin ţinuţi în frâu decât studenţii de la celelalte facultăţi. Şi după cum ştii, memoria funcţionează selectiv în timp. Îţi rămân întipărite în minte mai mult lucrurile bune, decât cele care te-au stresat… Astfel că tot ce-a fost nasol ia în cele din urmă conturul unei amintiri hazoase. Prin urmare, rememorându-mi anumite scene din perioada mea de studenţie, încep să râd instantaneu. Uneori râd şi nu mă pot opri. Între timp însă îmi apar în memorie şi alte scene, ceva mai întunecate, care mă determină să mă opresc din râs şi să mă gândesc cum a fost posibil să pot trăi într-un astfel de regim. Făceam paisprezece ore cu trenul de la Sibiu la Iaşi. Era un coşmar. Odată trenul a avut douăzeci şi patru de ore întârziere… Îţi dai seama, Nichita, prin ce am trecut?! Nu numai trenul, ci timpul se oprise parcă în loc. Ţurţuri de gheaţă erau şi pe uşi şi ferestrele vagoanelor. Respiraţia ne îngheţa în aer. Trăim parcă într-o piesă de teatru absurdă, de un grotesc inimaginabil. Vorbesc de ceea ce întâmpla în acel tren al morţii, ce parcă te purta spre un lagăr de exterminare, nu spre un campus studenţesc. În vagonul ce încremenise undeva pe câmp, nu puteai să stai pe loc, ci trebuia să te mişti în permanenţă, ca să nu îngheţi. Ne dezmorţeam degetele de la mâini şi de la picioare, ca să ne punem sângele în mişcare. Nici la destinaţie nu ne aştepta nimic bun. Camerele de la cămin erau şi ele îngheţate bocnă. Caloriferele mai mult nu funcţionau, decât funcţionau. Geamurile erau sloi. Cam asta era atmosfera acelor ani. Locuiam la cămin, în Copou. Era îngrozitor, de-a dreptul îngrozitor. Trăim în nişte condiţii inumane. Ca într-un gulag. A fost de-a dreptul jignitor în ce condiţii am stat. Lipsă de apă. Ni se tăia curentul de câteva ori pe zi. Pereţii erau scorojiţi. Din pricina frigului, igrasia se instala în cele mai neaşteptate colţuri din cămin. Mirosea a mucegai. A lucruri vechi. Parcă trăim într-un azil de bătrâni. Noi însă eram tineri şi ştiam să ne bucurăm de viaţă. Apoi am avut norocul să nimeresc într-un grup de sculptori, o comunitate de tineri nonconformistă, care se călăuzea în viaţă după propriile-i reguli. Dar oare de ce am devenit un critic acerb al perioadei ceauşiste?! M-a împins spre asta doar mizeria în care am trăit sau au fost şi alte lucruri? Am devenit critic fiindcă am avut posibilitatea, după 1989, să merg în Occident. Parcă mi-au căzut atunci solzii de pe ochi. Am început să văd lumea dintr-o altă perspectivă. Am realizat că în cei patru ani de studenţie nu am făcut decât să sufăr şi să pierd vremea. Am fost pregătit pentru societatea comunistă, dar nu şi pentru restul lumii. Totuşi, n-aş putea spune că nu am avut parte la facultate de dascăli buni. Unul dintre ei a fost Dan Hatmanu. Cred că au mai fost şi alţii. Dar întâlnirile cu Dan Hatmanu mi-au rămas adânc întipărite în memorie. El a încercat să ne predea într-o manieră în care să înţelegem arta din interior. Ne-a familiarizat cu impresionismul, cu suprarealismul, şi cu alte curente. Însă, cu tot efortul depus, Dan Hatmanu era structurat pe un anumit tip de educaţie clasică a artelor vizuale şi nu mergea mai departe. Manifestam o relaţie emoţională faţă de el la atelier, dar după ce mă despărţeam începeam să mă revolt. Mă revoltam că nu puteam să-l urăsc din toţi rărunchii mei. Mă străduiam, dar nu reuşeam. Mi-a rămas, totuşi, ceva bun de la el. Poate că Hatmanu a fost omul, şi aici e ceva paradoxal, care mi-a dat un fel de bobârnac împingându-mă spre libertate. Căci iată ce sfaturi îmi dădea: „Dacă nu poţi să pictezi, îmi spunea el, bate pe jos cuie, târăşte-te în genunchi şi pictează pe orizontală, ce nu poţi picta pe verticală. Descurcă-te. În orice situaţie trebuie să găseşti o soluţie pentru ieşirea din impas. Dacă nu-ţi place asta, fă altceva! Hai, bate un cui aici, dă-ţi drumul. Călăuzeşte-te după impulsul din interior!”. În acest sens, am avut parte de o lecţie de viaţă şi de artă bună. În alt sens, şi când spun asta, mă gândesc la ceea ce se întâmpla între timp în lume, a fost trist. Mi-am pierdut timpul şi la liceu, şi la facultate… Şi a trebuit să recuperez… Era cât pe ce să fiu îndobitocit pe totdeauna. Era ca în bancul ăla în care ni se spunea că cel mai mare alergător din România socialistă face suta de metri în paisprezece secunde, nu ni se spunea că recordul mondial era de nouă virgulă nouăzeci şi nouă. Noi am trăit cu sentimentul şi credinţa că recordul e de paisprezece secunde şi că noi suntem campioni! A fost o iluzie. O autoînşelare. Trăind într-o societate închisă, n-aveam de unde să ştim despre schimbările care se petreceau în afară. Trăiam şi lucram într-o sărăcie lucie. În studenţie, pictam pe funduri de sertare. Nu aveam materiale. Nu aveam nici culori. Trebuia să ne descurcăm pe cont propriu. Astfel că ajunsesem să furăm lucrări mai vechi ale unor absolvenţi şi pictam pe ele. Iar profesorii închideau ochii, fiindcă ştiau că nu aveam nici cu ce, nici pe ce picta. Şi cu toate astea, când priveşti în urmă, câteva amintiri strălucesc în întuneric, iar tu, înduioşându-te, cauţi să le păstrezi cât mai mult timp acolo. Ba mai adaugi şi câteva amănunte, menite să înfrumuseţeze scenele ce ţi se derulează în memorie. Asta e. În fine, după ce am terminat facultatea de la Iaşi, m-am dus la Oradea, acolo am cerut să mi se repartizeze un atelier. Vise. Vise de adolescent. Realitatea la Oradea era la fel de crudă ca şi la Iaşi. Şi asta m-a întărâtat. Am avut, totuşi, norocul să nimeresc într-o gaşcă de tineri foarte deschişi la minte şi asta m-a ajutat. Apoi, vorba bancului: a venit Revoluţia. Şi asta m-a salvat.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video