Cui îi pasă de sport, se vede

Puţină lume a rămas surprinsă la ştirea cu finanţarea echipelor de fotbal din Covasna-Harghita (Sepsi şi Csikszereda) de către guvernul de la Budapesta. Era „secretul lui Polichinelle“, mare cât nasul lui Pinocchio din poveştile copilăriei. De aceea naţia română n-a tremurat de indignare la aflarea aceleiaşi veşti. „Bravo, bre, unguraşilor“ a fost reacţia predictibilă şi predilectă a românilor şi dacă această reacţie a fost împărtăşită de ditamai Cornel Dinu, un om de fotbal cu concepţii naţionaliste binecunoscute, ce poţi să mai spui? Bine-bine, zicem noi, mai citiţi şi reacţia lui Gigi Becali, dar cine mai ia în seamă aiurelile delirante ale patronului din Pipera, care, printre altele, regretă că Armata Română îşi face club propriu şi nu susţine FCSB, care, în opinia oierului travestit, este singura capabilă să facă faţă asaltului hoardelor lui Attila asupra fotbalului românesc. Că guvernul românesc nu acordă sprijin echipelor româneşti, în special FCSB, cum face de exemplu, Viktor Orban cu cele „ungureşti“.

Ce-i drept, e drept. Între atitudinea faţă de sport a lui Orban, aşa şovin şi antieuropean cum se arată, şi a guvernanţilor români, este o diferenţă astronomică. La ultimele două ediţii ale Jocurilor Olimpice, Ungaria a cucerit câte opt medalii olimpice de aur, la 5-6 sporturi diferite. România a luat patru (de toate) la ultima ediţie, dintre care una singură de aur. Ungaria are o tradiţie net superioară în mişcarea sportivă, dar aici nu e vorba de tradiţii: au fost numeroase ediţii în trecutul un pic mai îndepărtat în care sportul românesc a surclasat pe cel al vecinilor vestici. Cine a văzut Campionatul Mondial de nataţie de anul trecut de la Budapesta a rămas uimit de fantastica sală cu piscină şi bazin de sărituri în care s-au disputat întrecerile. La noi, Capitala nu are nicio sală capabilă de organizarea competiţiilor sportive internaţionale. O cunoştinţă stabilită de multă vreme în capitala Ungariei îmi mărturisea că nu ştie la care club sportiv să-şi înscrie nepoţii, îndrăgostiţi de hochei pe gheaţă. La noi, sportivii gheţii se antrenează în mall-uri, puţinele echipe de hochei sunt înscrise în Liga Moll maghiară ca să aibă activitate, iar campionatele naţionale de patinaj se dispută în străinătate. Ca şi cele de ciclism pe velodrom, că tot veni vorba! La Budapesta, vin staruri atletice din toată lumea, la noi, de-abia organizăm nişte „internaţionale“ cu câţiva turci, ciprioţi şi moldoveni-transpruteni. La unguri, există sumedenie de staruri sportive, noi ne lăudăm că Neagu, Halep, Brânză şi… cam atât. Nu mai exemplificăm ca să nu ne îndepărtăm de subiect, dar tragem concluzia decupată, parcă, dintr-o campanie jurnalistică: ungurilor „le pasă de sport“.

Şi dacă le pasă şi ştiu să atragă şi să cheltuiască bani pentru sport, înseamnă că le rămân şi pentru alţii, adică pentru ai lor de peste hotare. Nu cred că s-ar fi supărat vreun român verde ca bradul, dacă guvernul român, din surplusul de fonduri destinate activităţii sportive, ar fi ajutat echipe de fotbal de peste Prut. Nu ne-am fi supărat dacă vreo echipă românească din Debreţin, Giula, Macău sau Batonia (Debrecen, Gyula, Mako, Battonya) ar fi fost ajutată cu fonduri din patrie. Din păcate, nici măcar de lipsă de interes nu e vorba: nu există fonduri, nu există sport, nu există guvern, nici măcar pentru noi, darămite pentru diasporeni. Nu ne rămâne decât să constatăm că altora le pasă de sport şi să-i felicităm. În pofida unora care au rămas la nivelul „nema haine, nema cal, cine-or fost primii în Ardeal“

PS: Un singur schepsis poate fi reclamat în privinţa finanţării echipelor din Secuime: dacă declaraţia fostului antrenor de la Csikszereda, Laszlo Balint, prin care spune că se recomandă de sus un procent important de jucători de etnie maghiară, este adevărată, apare o problemă care poate pica sub incidenţa UEFA.