Cum mai poţi fi naţional în Europa (I)

Nici o putere nu era dispusă să accepte benevol apariţia unei entităţi statale care nega automat statu-quoul imperial. Imperiul habsburgic şi apoi legatarul său austro-ungar, cel ţarist ori cel otoman se obişnuiseră de secole să privească ţările romane ca pe un teritoriu de pradă şi de compensaţie în disputele lor geo-politice. În consecinţă, niciodată ele nu au depăşit în relaţiile cu noi un interes strict egoist. Aşa-zisul „plan dacic” al Ecaterinei cea Mare era doar o parte a celui expansionist al Rusiei. Avansul teritorial al Austriei la sud şi la est s-a încheieat cu ocuparea Transilvaniei, a Bucovinei şi temporar a Olteniei, în vreme ce declinul puterii otomane a fost plătit cu teritorii româneşti, pe care avea datoria să le protejeze, în calitatea sa de putere suzerană. Moldova era împărţită, iar Transilvania pierduse orice urmă de autonomie, odată cu parafarea dualismului austro-ungar, în anul 1867. Drepturile românilor au ajuns astfel să fie nesocotite în mod sistematic şi dramatic. Însă în lăuntrul acestei complicate reţele a intereselor imperiale urma să se nască naţiunea română, iar la 1859 statul naţional, la numai 30 de ani de la reinstituirea domniilor pământene şi la doar 10 ani de la revoluţia română de la 1848-1849. Peste alţi 60 de ani, Europa consemna naşterea unui stat al tuturor românilor, care a provocat o schimbare semnificativă pe harta europeană. Acestei succinte schiţe istorice cu privire la naşterea unei naţiuni îi lipseşte însă ceva esenţial şi anume viaţa, adică cea care dă sens unui fapt, fenomen ori serie istorică. Iar seria istorică a genezei naţiunii române, ca să readuc în memorie conceptul filosofico-istoric xenoponian, vorbeşte despre voinţa, patriotismul, inteligenţa pragmatică, idealismul şi stăruinţa unei naţiuni care a năzuit, iar apoi a reuşit să cadă în balanţa istoriei şi să se aşeze pe harta Europei. Cinicii, cârcotaşii, ori pur şi simplu cei goi lăuntric vorbesc însă despre interesele contradictorii ale marilor puteri, adică despre jocuri politice care ne-au servit cauza, vai! ca pe un cadou nesperat. Mediocritatea intelectuală şi meschinăria sufletească îi împiedică pe unii conaţionali să jubileze pentru această reuşită istorică. Unii sunt români, tot aşa cum sunt eu papuaş.

Revin la ideea vieţii în economia faptelor istorice. O naţiune are viaţă în măsura în care crede în istoria, în destinul şi în capacitatea ei de a le pune să lucreze pentru viitor; în măsura în care poate închega solidarităţi trans-partinice, menite să facă din suma intereselor cetăţenilor ei un instrument de credinţă şi de voinţă; în măsura în care poate să edifice idealuri investite să învingă inhibiţii şi să corecteze tare moştenite. Pentru ca o naţiune este şi o mare „comunitate de vise”, aşa cum credea unul din marii creatori de istorie, generalul Charles de Gaulle. Cum se ştie, Franţa umilită şi prăbuşită în vara anului 1940, datorează generalului reclădirea încrederii în sine şi renaşterea. A lucrat acesta „corect politic”, în raport cu inamicii Franţei? A folosit mănuşi atunci când i-a demascat pe duşmanii din lăuntru şi din afară?

Nicio naţiune nu s-a născut din hazardul vieţii şi în aplauzele inamicilor ei. Iată, naţiunea noastră a trebuit să învingă mai multe straturi de interese străine, nu înainte de a-şi clarifica încrederea în sine. Multe interese străine s-au deghizat în straiele unor culturi prestigioase, dar care s-au dovedit repede sufocante. Regimul fanariot s-a folosit de cultura cosmopolită europeană, concomitent cu acapararea pârghiilor politice, economice, bisericeşti, culturale şi pedagogice de către o „pătură superpusă” de origine străină. Cosmopolitismul cultural, nu lipsit de unele virtuţi, a devenit treptat toxic, întrucât sufoca maturizarea culturii române şi emanciparea naţiunii. Împotriva lui s-a ridicat un învâţat şi un ctitor de proiecte de talia lui Gheorghe Asachi. Dar fondul antinaţional al acestui regim nu a fost negat de intelectuali, ci de un om aparent simplu, dar atât de profund cunoscător al istoriei neamului – pandurul Tudor din Vladimiri. A plătit cu viaţa ca un martir al credinţei în neamul lui, curajul de a rosti adevărul şi a lupta pentru dreptate. El ne-a adus izbăvirea de fanarioţi, iar calea noastră în viitor s-a limpezit. Lupta lui Tudor este despre voinţă, curaj şi sacrificiu. Plecau altfel fanarioţii, decât contestaţi şi negaţi? Însă un cititor corect politic de astăzi ar fi siderat de duritatea mesajului antifanariot al lui Tudor. El ar fi lesne tentat să-l eticheteze drept… xenofob. Majoritatea boierilor se complăceau în straie fanariote şi în folosirea limbii greceşti, pentru a se mai îngrijora de viitor. Tudor ne-a trezit din reveriile orientale, reabilitând demnitatea şi punând istoria la lucru. Va fi nevoie mai apoi de conştiinţa şi ingeniozitatea generaţiei paşoptiste, pentru a reclădi încredera în noi înşine.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video