Cumsecădenie incurabilă

Colegul meu de la Etimologie, Dodel Flambă, este cel mai simpatizat om din Universitate. Vorbim despre o performanţă singulară. În mediul academic, nu trebuie să insist, concurenţa acerbă îl transformă pe fiecare în inamicul feroce al fiecăruia. Rămâne de aceea uimitor cum un ins poate reuşi aici să nu-şi strice niciodată imaginea de bonom, fiind apreciat de exponenţii tuturor generaţiilor de universitari. Ştiind că nu s-ar supăra, l-am întrebat, la un moment dat, care a fost cheia succesului său. „Mă miră şi pe mine”, a spus, „modul în care cuceresc imediat indivizii din jur. Situaţia persistă încă din copilărie, nu reprezintă o achiziţie a maturităţii. Autoanalizându-mă, am ajuns la concluzia că la mijloc s-ar afla un paradox. Comit mereu gafe, sunt maestrul absolut al confuziilor, am vocaţie incontestabilă de încurcă-lume! Totuşi, invers decât ceilalţi gafeuri – care, de regulă, eşuează în izolare socială şi antipatie colectivă -, eu m-am bucurat de simpatie, culmea, tocmai prin boacănele pe care le-am cauzat. Am amintiri, din copilăria mea ceauşistă, despre asemenea bizarerii. Maică-mea a fost profesoară de chimie la un liceu industrial. O auzeam periodic vorbind acasă, cu teamă, despre brigăzile ministeriale ordonate de şefii şi tovarăşii ăia babani. Habar n-aveam pe atunci că brigada ministerială însemna o echipă de inspectori, de profil, de la Învăţământ. N-aveam idee nici cine erau babanii din spatele lor. Odată, mama m-a luat cu ea la şcoală. Încheia medii în cancelarie şi m-a lăsat să mă joc în curtea liceului. Deodată, a răsărit lângă mine unul cu mutră de căpcăun. S-a răstit de-am îngheţat – Cine eşti tu, bă? Mai mult mort decât viu, am făcut nişte asociaţii în minte şi am explicat – Tovarăşu’ Şef Baban şi domnu’ Brigadă, sunt fiul lu’ tovarăşa şi lu’ doamna profesoară Flambă. Ipochimenul a izbucnit în râs nebuneşte. M-a întrebat dacă nu cumva m-am scăpat pe mine şi m-a dus de mână la cancelarie. Era tovarăşul director, un şacal, care, paradoxal, de atunci, s-a purtat frumos cu maică-mea, întrebând-o des, cu drag, cum o mai ducea puţifer, adică eu. Aşa mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. Din gafă pozitivă în gafă pozitivă. Dintr-un triumf în altul. Eroic.”

„În anii crizei alimentare, când totul era raţionalizat, le ziceam vânzătoarelor, poposind finalmente în faţa lor, după aşteptatul la o coadă gigantică – Juma’ de kil de ulei, doamna doctor! Bineînţeles că numai juma’ kil de om se dădea oricum (de asta mă şi puneau ai mei la rând cu dânşii), dar faptul că eu, copilaşul ingenuu, văzând halatul alb, credeam că mă aflu dinaintea unui medic, o înduioşa într-atât pe femeie, încât îmi mai strecura o sticlă în plasă, în urletele ultragiate ale celor din urma noastră. Devenisem un soi de iarbă a fiarelor comuniste. Părinţii mă târau peste tot şi mă puneau în flancul întâi al oricărui tip de confruntare, de parcă aş fi fost un talisman preţios. Nici matur nu am încetat să gafez – cum să mă exprim? – glorios. Când am intrat preparator la Universitate, ultima semnătură pe cartea de muncă am obţinut-o de la prorectoriţa cu personalul, o bestie neîmblânzită, după cum fusesem avertizat. Ciocănesc la uşa biroului ei, bag capul şi precizez timid – Pe doamna prorector Gina Lollobrigida o caut, vă rog. Persoana din încăpere, un satrap feminin, s-a înveselit brusc, m-a invitat să iau loc şi m-a tratat excelent. Am fost favorizat de ea ani îndelungaţi după episod. Am aflat ulterior că, în realitate, o chema Nina Conopida… Ce să-ţi mai povestesc? Am primit, la un moment dat, prin 1995, o invitaţie în Anglia, de la un prieten. Erau ani dificili, când o viză în Regatul Unit se obţinea greu. Emigrat el însuşi, amicul nu mi-a putut trimite chiar toate documentele justificatoare. M-am programat totuşi la ambasadă. Am intrat în sala de servicii consulare cu un val de peşti şi prostituate autohtone pe lângă mine. Când m-a strigat englezul la ghişeu, m-am apropiat şi l-am salutat jovial – How do you do, Your Excellency, Mr. Ambassador? Funcţionarul m-a privit derutat. S-a uitat sumar prin acte şi mi-a lipit iute viza în paşaport. Am plecat fericit, studiat îndeaproape, cu invidie, de cohortele de infractori, bulucite pe la celelalte ghişee. De unde era să ştiu eu, la vremea respectivă, că un amărât de consul aprobă viza şi nu ambasadorul?  La fel am ţinut-o şi cu colegii din Universitate. Dinspre o confuzie către alta. În loc să se supere, toţi păreau să fie încântaţi de aiurelile pe care le emiteam.”

„ À propos”, a ţipat deodată Dodel, „felicitări! Am auzit că ai câştigat Premiul Pulitzer!” Mi s-au învârtit ochii în cap… Mi-am amintit însă repede că, pe un grup de Facebook, nişte foşti colegi de liceu mi-au făcut o farsă, postând un anunţ conform căruia eu aş fi primit Premiul Decreţel pentru publicistică. Am zâmbit afectuos. Cum să nu-l iubeşti pe omul ăsta?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi