Dan Hatmanu – moldoveanul emblematic

E isteţ ca un proverb, cum îl caracteriza Eminescu pe Anton Pann. Înţelepciunea sa provine din zăcămintele cele vechi ale deşteptăciunii populare şi se împerechează de minune cu ştiinţa de carte pentru care oamenii de la Moldova au avut apetit, înclinaţie şi putere de deprindere temeinică. Cartea multă uneori te usucă sufleteşte, te împinge în raţionalism excesiv. Eşti, fără să-ţi dai seama, mai puţin sensibil, îţi pierzi înfiorările şi nu mai reacţionezi emoţional cum ar fi firesc. Există primejdia să prăpădeşti şi acea atât de necesară doză de îngenuitate ce întregeşte o personalitate, fiind chiar mirodenia ce-i dă gust. Lui Dan Hatmanu i s-a presărat Dumnezeu în făptură şi această materie constituentă, ce-i indispensabilă unui artist. Spre meritul lui a păstrat-o ca pe ceva de preţ, a cultivat-o, ceea ce nu l-a îndepărtat de natura genuină şi în plus l-a făcut capabil să se uimească mereu înaintea realităţii. Uimirea lucidă, puţin şi ludică, i-a hrănit emoţia reavănă cu care a descoperit şi redat în ipostaze revelatorii şi tâlcuitoare natura şi natura umană. Acea nestare a picturii lui Dan Hatmanu, pe care o remarca cu pătrundere şi fler poetul Marin Sorescu într-un text consacrat expoziţiei „Iaşi-evocare sentimentală", îşi are izvorul în această capacitate de uimire, una ce pare inepuizabilă. Dar nu numai isteţimea de proverb şi uimirea ca formă a unei senzitivităţi înalte şi atotcuprinzătoare n-ar fi fost îndestulătoare pentru un demers creator de întinderea, forţa şi originalitatea celui al lui Dan Hatmanu. S-a adăugat benefic şi sporitor umorul de hâtru şi bonom moldovean, înrudit, chiar megieş, cu cel al lui Ion Creangă. Acest humor de o factură specială, fructificat şi în savuroase şi păstoase pagini de proză, i-a dăruit din plin lui Dan Hatmanu acea delicată şi însemnată percepţie a relativităţii şi acel spirit critic, ce nu-s doar marca oamenilor inteligenţi, ci şi al artiştilor în stare a surmonta blazarea şi a escalada înălţimile în căutarea nerostitului. Plinul s-a plinit cu o remarcabilă putere de muncă, fără de care talentul se poate duce pe apa sâmbetei. Dan Hatmanu a fost un devotat al atelierului. S-a dus zi de zi la atelier ca un preot la altar şi a oficiat. Niciodată nu a fost încercat de automulţumire, ci de credinţa, ce-l incită pe creator spre orizonturi noi, că mai este ceva de cucerit artisticeşte.

Din aceste permanente strădanii de autodepăşire s-a alcătuit personalitatea sa poliedrică cu atâtea şi atâtea faţete. S-a impus ca un artist proteic ce se mişcă dezinvolt şi într-o viziune inconfundabilă pe întreaga claviatură a picturii, de la clasicitatea în stare pură la avangardismul în formele lui cele mai necanonice. Această şerpuitoare călătorire artistică devoalează o inventivitate tumultuoasă şi parcă nesecată, dar şi o stăpânire de ştiutor al unul meşteşug solid, ale cărui taine nu mai prezintă pentru el nici un secret.

Artistul suit pe piedestal prin opera sa polifonică şi atât de personală este „staroste" al breslei sale ieşene, cum îl zugrăvea într-o admirabilă pânză Adrian Podoleanu. El, atât de sus situat ca artist, n-a pierdut însă legătura cu pământul. Şi-a iubit şi preţuit magiştrii. Corneliu Baba, veneratul său mentor, a fost şi este o icoană a existenţei sale. Nu mai puţin la suflet se află confraţii săi. S-a jertfit nu o dată pentru bunul mers al obştii artiştilor plastici în fruntea căreia s-a găsit în mai multe rânduri. Poate cea mai importanţă dintre multele sale contribuţii rămâne peste timp reîntemeierea Facultăţii de Arte Plastice, desfiinţată de regimul comunist în 1950. Cu autoritatea sa puternică, cu o generozitate consubstanţială fiinţei sale, a izbutit, nu uşor, prin diligenţe statornice să creeze în cadrul Conservatorului „George Enescu" din Iaşi o facultate de arte plastice similară celor de la Bucureşti şi Cluj. Dan Hatmanu fusese, alături de doamna sa Maria, îngerul său păzitor şi muzeograful de ţinută, unul din ultimii absolvenţi ai Academiei de Arte Frumoase de la Iaşi şi soarta i-a hărăzit o de neegalat satisfacţie, să fie ctitorul noii întemeieri şi rector al Conservatorului, ce nu mai era doar de muzică, ci şi de arte plastice. A reprezentat acesta un gest pentru care cetatea Iaşilor ar trebui să-i fie recunoscătoare. Acelaşi respect îi datorează şi faţă de opera sa, ce este bun de tezaur şi ar merita să aibă un spaţiu de expunere permanentă pentru cele mult peste o sută de lucrări donate pinacotecii ieşene.

Am ales pentru a ilustra însemnările noastre reverenţioase un desen, ce fost-a eboşă a unui portret viguros şi înflăcărat, semnat de Călin Alupi, unul dintre reprezentanţii generaţiei de aur. Dan Hatmanu, corifeul de azi, era la vremea respectivă, în tinereţea sa năvalnică, perceput ca o făgăduinţă pentru ziua de mâine a artelor frumoase de la Iaşi. O promisiune ce a rodit prin artistul cu aură de maestru al unor frumuseţi cum multe nu-s. Pentru darurile sale bogate, cu miroznă de eternitate, îl cinstim smeriţi la ceas de sărbătoare, de ziua Domniei sale, şi îi urăm „La Mulţi şi Buni Ani!". n

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist