De-a-ndoaselea

Reprimăm inventarul de posibilităţi de călătorie interplanetară şi poposim în mândra şi cocheta Românică. Aici, în patria potecilor, cărărilor şi drumurilor de pământ, viitorul încă nu s-a născut. Dimpotrivă, ochiul atent al unui observator independent şi rece are prilejul să constate că bitumul rutier, o născocire din prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu se găseşte pe toate drumurile. După aproape două veacuri de la întinderea primei palme de şosea, la periferia sud-est europeană a Occidentului progresul se lasă aşteptat. Aici, în Grădina Carpaţilor, ca şi în Balcani, întâlnirea civilizaţiilor a creat societăţi somnolente şi incomplete (Ivan T. Berend), adică lumi în care hibernarea domină, precum un soare arctic, ritmurile vieţii cotidiene. Încet, încetişor şi pe loc, acestea sunt treptele de acceleraţie conservate în mentalul colectiv. De ce să facem astăzi ceea ce putem lăsa pe mâine sau chiar pe poimâine?

La noi, în ţara codrilor de brad şi a câmpurilor de mătase, ambiţiile urbanizării nu se măsoară cu anul, ci cu secolul. Iată un exemplu: după 1870, lucrările edilitare din zona centrală a Bucureştilor profilează o intersecţie de axe bulevardiere, nord-sud şi est-vest, în încercarea de a imita o formulă pariziană de grande croisée de factură hausmanniană. Timpul de realizare a acestui plan este, însă, tipic românesc, de aproximativ un secol. Cam tot atât a durat şi fixarea limbii române într-un dicţionar-tezaur, elaborat sub egida Academiei Române. Încheind acestea – bulevardele şi marele dicţionar – ne odihnim preţ de câteva decenii, apoi o lua-o noi, cumva, de la capăt.

Între timp, alţii au ridicat aeroporturi şi au croit autostrăzi. Imaginându-ne că ritmul nostru existenţial se menţine relativ constant la scară istorică, abia generaţia viitoare îşi va clăti privirea în oglinda centurilor de asfalt dimprejurul marilor oraşe şi ar mai fi nevoie de încă un salt generaţional pentru a redecora peisajul cu aerogări în toată puterea cuvântului.

Acum, alţii se grăbesc că asambleze trenuri cu levitaţie magnetică şi plănuiesc să scormonească în măruntaiele pământului pentru a fora tuneluri prin care s-ar putea circula cu viteze de peste 500 km/h. Şi noi ne grăbim, dar încet. Vrem aeroporturi, milităm pentru autostrăzi, însă imaginea elocventă a acestui zor rămâne trapul molcom al cailor înhămaţi la căruţele care străbat cu regularitate agricolă drumurile denumite europene.

Călătorilor străini care au călcat pe aceste plaiuri în prima jumătate a veacului al XIX-lea, căruţa, le kéroutza, li s-a întipărit în minte ca o curioasă simbioză între ardoare şi disconfort, între acceleraţie şi accident, între exaltare şi gemete: „Imaginaţi-vă” – scrie cu o undă de superioară maliţie Eugène Bellanger (1814-1859), nepotul unui diplomat francez trimis în Valahia – „o cutie, fără acoperiş, înaltă de treizeci de degete, largă de două picioare, lungă de trei, încadrată de patru roţi dintr-o singură piesă, rotunjite cu o toporişcă şi montate la două osii de lemn, totul fără nici un cui” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. III, p. 471).

O maşinărie de lemn, potrivită cu barda, cu piese dintr-o bucată, îmbinate fără cuie. Pe scurt, un vehicul primitiv şi emblematic pentru urbanitatea latentă, patriarhală şi exotică a locurilor: drumuri nepavate, veşnice noroaie, câini vagabonzi, case fără gust, crescute ca iarba câmpului laolaltă cu biserici, spitale, băile publice, muzeu şi bibliotecă publică, toate profilate printre uliţe şi grădini. Pentru gustul occidentalului de acum 200 de ani, un asemenea tablou avea ceva de neînţeles. E de-a-ndoaselea, imprevizibil, surprinzător! Probabil că tot astfel trebuie să le apară călătorilor străini contemporani căruţele cu Android Jelly Bean şi wi-fi la purtător care brăzdează, de cu zori şi până seara, vechile poteci strămoşeşti peste care cineva a avut necugetarea de a turna, la un moment dat, asfalt. Dar despre viitorul atelaj cu dronă sau despre echipajul 2HP & hyperloop ce să mai spunem? Vremea trece, le kéroutza rămâne, evoluează, se reinventează. Deşi pare de-a-ndoaselea, natura nu face salturi.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi