De ce îl iubesc pe Eminescu

Avem diverse clasamente pentru oameni importanţi, de regulă din istoria considerată majoră – cea politico-militară -, care au căzut hotărâtor în balanţa istoriei, decizând pentru mai multe generaţii soarta noastră. Se poate deci cuantifica oarecum rolul lor istoric. Deşi nu sunt adeptul clasamentelor, ca în sport, înţeleg nevoia omenească de a ierarhiza valorile, dar numai până la un punct de inflexiune şi anume acela în care cuvinte-etichetă, ca important, semnificativ, măreţ, salvator etc. se dovedesc relativ sărace în raport cu cel a tot cuprinzător, de iubire. Pe Eminescu nu poţi spune că-l iubeşti mai mult decât pe Al. I. Cuza. Ideea de grad de comparaţie, atunci când vine vorba de iubire este uşor anacronică. Pe Eminescu nu-l poţi iubi mai mult decât pe altcineva din categoria românilor reprezentativi – luptători, creatori, eroi – dintr-un motiv relativ simplu şi anume că el nu suportă comparaţie. Aşa l-am perceput eu pe Eminescu, atunci când l-am descoperit, relativ târziu, după ce am luat act de existenţa lui din manual, din lectura/ proba impusă la literatură. Aşa mi s-a întâmplat mie: l-am întâlnit/ descoperit atunci când aveam nevoie de el ca să înţeleg ceva din rostul nostru. Citeam mult în adolescenţă, aproape ca un apucat, autori canonici, verificaţi de istoria culturii, însă oarecum impuşi din exterior, prin prestigiul lor. Citeam la vârsta marilor căutări cu un anume egoism, de parcă aş fi vrut să-mi demonstrez că sunt în stare să-i înţeleg pe marii scriitori ai lumii. Însă dincolo de apetitul de a şti/ înţelege, lipsea o verigă şi anume cheia secretă care te ajută să vezi dincolo de aparenţe. Nu e vorba de ce îţi doreşti tu atunci când te întâlneşti cu un nobil exemplar de umanitate, precum Eminescu. E vorba de „suma de adevăruri” la care a-i năzuit poate, şi care dintr-odată, în chip miraculos ţi se înfăţişează ochilor minţii. Te regăseşti şi te identifici cu cineva anume, în năzuinţele, în visele ori în elanurile lui. Poeziile lui se rosteau sacadat la serbările şcolare. De aceea am trecut oarecum indiferent pe lângă programa de manual. Îi înţeleg, aşadar, pe liceenii de astăzi, pentru care Eminescu este o probă grea şi atât. Destui profesori îl predau pe Eminescu fără fior, ca pe o obligaţie/ corvoadă a programei şcolare. Pentru că neiubindu-l, din varii motive, nici nu-şi propun să-l înţeleagă. E drept – şi o să contrariez pe unii – Eminescu nu mai este un autor pentru vârsta adolescenţei. De aceea cred că l-am descoperit pe cale naturală pe Eminescu, atunci când l-am putut iubi, fără lamentaţii patriotice şi fără sentimentalism.

Până la Eminescu am citit destulă literatură şi istorie. Vreau să spun că am citit la suprafaţă, acumulând idei, informaţii, judecăţi. Dar legătura organică dintre acestea îmi lipsea. Eminescu m-a învăţat un altfel de lectură, mi-a oferit cheia de a înţelege câte ceva aflat în spatele icoanei (imaginii), în substratul, în durata intimă a faptelor şi a oamenilor. Cheia lui de lectură mi-a deschis aşadar ochii minţii. A fost ca o trezire, după o îndelungă tălăzuire de gânduri care nu se legau. Primul gând a fost de revoltă: de ce nimeni dintre profesorii mei de la Universitate nu mi-a deschis ochii asupra gânditorului organicist Eminescu? Apoi am înţeles să fiu mai înţelegător. Desigur, vremurile şi „bietul om” (Miron Costin). După care au venit criticiştii/ criticaştrii, care mi-au reproşat că nu pot fi drept ori, mai nou, politic corect, de vreme ce îl iubesc. Mi s-a spus: să-l preţuieşti, da, dar să nu te îndrăgosteşti, întrucât îţi amputezi spiritul critic! Şi la ce o fi bun spiritul critic dacă te îndeamnă să fii meschin, să nu te poţi pătrunde de măreţia cugetului eminescian, de puterea lui de a-şi iubi neamul fără să-i ceară nimic în schimb, dar cu deosebire de şansa pe care ne-a oferit-o de a şti cine suntem, care este rostul nostru în lume, care sunt păcatele care ne-au însoţit în istorie ori cum putem să ne mântuim? Nimeni nu o mai făcuse până la acest tânăr venit de undeva din povestea neştiută şi nerostită a neamului nostru, exact atunci când aveam stringentă nevoie să ştim cine suntem. Şi nimeni nu avea să o rostească după el, decât sub vraja cugetului său, fie că e vorba de N. Iorga, V. Pârvan, C. Rădulescu-Motru ori de Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica. De aceea e piatră de hotar Eminescu în istoria şi în destinul nostru.

Desigur, mi se poate reproşa că relaţia de iubire cu Eminescu ori cu alte personalităţi de referinţă ale noastre ne ţin într-o stare de copilărie sentimentală, care ne împiedică să fim analitici. Şi aceasta cu deosebire în lumea modernă, în care pragmatismul a devenit test de maturitate. Machiavelli, spre exemplu, e mai reprezentativ pentru geniul italian decât Dante. La fel, Voltaire ori Guizot sunt mai reprezentativi pentru geniul francez decât Victor Hugo, de departe mult mai prizat de către francezi. Dar Eminescu nu ţinea un discurs despre ori pentru un popor neiubit al istoriei. Cugetul lui vizează mult mai departe, şi anume cum poţi să rămâi tu însuţi şi fără să te năimeşti, într-o lume atât de complicată, aşa cum este cea modernă. Discursul lui Eminescu este despre voinţa de a fi a unui popor care are istorie şi identitate, dar care nu poate să răzbată decât dacă le asumă matur. Frica lui, dar şi frica noastră, până astăzi, este aceeaşi: riscăm risipirea, dacă nu ne ţinem lipiţi de istorie.

Mihai Dorin este istoric şi publicist