De la gândire la acţiune

Este o distanţă colosală între gând şi faptă, şi totuşi ele pot fi unite într-o fracţiune de secundă. Mulţi oameni gândesc mult, dar fac foarte puţin, transpun în fapte doar o mică parte din idei. Alţii fac mai mult decât gândesc, uneori conştientizează abia după ce au făcut un lucru şi fie regretă cele făcute, fie ridică din umeri şi merg mai departe ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Şi, în alt treilea rând, sunt oameni care fac exact ceea ce gândesc, şi pun totul în aplicare cât de repede posibil. Alexandru cel Mare este un exemplu foarte bun aici. Când a fost întrebat cum de a realizat atât de multe lucruri măreţe la o vârstă atât de tânără (a murit la 32 de ani după ce a creat cel mai mare imperiu al acelor vremuri) a răspuns că a făcut tot timpul exact ceea ce a gândit şi nu a amânat nimic pe mai târziu. Evident că nu sunt mulţi care reuşesc această performanţă.

Cu toate acestea, este evident faptul că mintea e cu mult mai flexibilă decât trupul, ea zboară în aceeaşi clipă în multe direcţii, şi a ţine pasul cu ea în lumea faptică este o imposibilitate. A realiza tot ce ţi-ai planificat este extrem de greu de făcut, şi nu la îndemâna oricui.

Există totuşi situaţii când faptele nu mai pot aştepta, pur şi simplu s-au acumulat atât de multe gânduri care se concentrează în aceeaşi direcţie, încât tensiunea creată de acestea se transferă singure, prin natura lucrurilor, la nivel fizic şi trebuie să capete contur, altfel nu se poate. E ca un vulcan care stă în orice clipă să erupă şi e imposibil de oprit. Dar pentru acest lucru îţi mai trebuie ceva: curaj, îndrăzneală şi/ sau inconştienţă, adică pur şi simplu să laşi instinctul să te ghideze. O doză din acestea e absolut necesară pentru a pune în aplicare gândurile.

Psihologii spun că a-ţi inhiba pornirile lăuntrice duce la stres şi într-un final, inevitabil la boală şi chiar moarte. A neglija, cu alte cuvinte, trăirile profunde este o reţetă perfectă pentru pierzanie. De aceea trebuie să ţipi când simţi frustrare, groază, şi să râzi din toată inima când simţi bucurie, fericire, toate fără regrete ori ezitare…

Cel mai uşor se vede asta atunci când un om strănută. Unii îşi stăpânesc atât de tare pornirea, încât nici nu-i auzi, sau poate percepi doar un chiţcăit ca de şoarece, alţii însă o fac atât de zgomotos, oriunde s-ar afla, că se aud de pe dealul vecin ori din clădirea alăturată.

Toate astea se întâmplă pentru că ne guvernează o lege invariabilă universală: toate lucrurile tind la un moment dat spre un echilibru, spre o nivelare, spre neutralitate. Un munte prea înalt se va eroda în timp până va ajunge deal, apoi câmpie, un râu prea umflat se va retrage în propria matcă mai devreme sau mai târziu, o coardă prea întinsă va plesni la un moment dat.

La oameni este exact la fel pentru că ei se supun aceloraşi legi fizice de pe această planetă, nu pot fi altfel chiar dacă ar dori acest lucru. Când tensiunile dintre ei sunt prea mari pentru a mai putea fi suportate, explodează. Iar aceste tensiuni se acumulează permanent în orice loc din lume, de la mic la mare. Nu poate fi nici un război nesfârşit, dar nici o pace neîntreruptă.

O înţelegere continuă, de pildă, între soţ şi soţie, fără certuri, doar cu drăgălăşenii şi vorbe dulci, este, se ştie, o utopie căreia îi cad pradă mulţi naivi. Aceasta pur şi simplu nu există în realitate şi nu va exista vreodată. De fapt, se zice că relaţia perfectă este o combinaţie potrivită de iubire şi ură. Normalitatea înseamnă fluxuri şi refluxuri de bine şi rău, de energii pozitive şi negative. Vor fi perioade de acalmie, de acumulări, şi altele de revoltă, de multe ori cu manifestări violente, şi nici una nu ar trebui să ne surprindă ori să ne pună pe gânduri. Aşa merg lucrurile…

Eram în anul doi de facultate, în 1995, când a avut loc cea mai mare grevă studenţească de până atunci. Se acumulaseră atâtea neajunsuri, se dăduseră atât de multe legi stupide, încât nu s-a mai putut. Şi totul a venit de la sine. Nu mi-a spus nimeni să stau două nopţi şi să pictez pancarte cu sloganuri singur acasă, pur şi simplu aşa am simţit nevoia. Şi când m-am postat în faţa Universităţii cu pancartele în mână deja nu mai eram singur. Eram parte a unui val pregătit deja dintr-o mare mereu în mişcare.

Şi nici o revoltă nu este inutilă, fără motiv, abuzivă, nici o grevă nu apare din neant, nici un război nu e stârnit de un singur om nebun sau de un grup oarecare, toate sunt valuri din acelaşi ocean planetar în care ne scăldăm cu toţii, şi sunt de neevitat.

Acum câţiva ani, în 2008, un caz pe cât de incredibil şi de oribil, pe atât de adevărat a zguduit întreaga lume. O femeie, Elisabeth Fritzl, din Amstetten, Austria, a mărturisit poliţiei într-o zi că a fost ţinută captivă timp de 24 de ani în beci de propriul tată, Josef Fritzl, care a abuzat-o în toate modurile posibile şi cu care a făcut 7 copii. Nimeni nu a ştiut, nici soţia bestiei, nici chiriaşii din casă, nimeni. Şi tot vulcanul acela a trebuit să erupă la un moment dat şi a făcut-o. Pentru că era ceva ieşit cu mult din normalitate, iar natura, cum spuneam, nu suportă extremele pentru o perioadă îndelungată, ci încearcă să le neutralizeze. Orice ai face, nu poţi scăpa de neutralitate.

Românii dinainte de Revoluţie nu puteau trăi aşa la nesfârşit, revolta era inevitabilă, căderea regimului era garantată, oricine şi-a închipuit altceva a plătit scump. La fel cu oamenii închişi în lagărele naziste, cei din Gulagul rus sau de oriunde din lume. Tot ce este prea mult va fi oprit. Toate imperiile care s-au extins prea tare s-au destrămat, dictaturile au fost răsturnate, toţi indivizii care au depăşit limita au fost anihilaţi. Toţi, până la unul. Pentru că viaţa trebuie să îşi urmeze cursul ei normal pentru a dăinui, şi tot ce este ieşit din matcă şi care-i periclitează astfel existenţa va fi adus înapoi la bază.

Culmea e că şi liniştea prea îndelungată, pacea prea durabilă, normalitatea nu pot dăinui la nesfârşit, ele vor fi mereu întrerupte de acumulări şi explozii locale sau globale. Da, chiar şi binele prea mult strică!

Ce se întâmplă acum în lume nu este decât o fază de eliberare a energiilor acumulate de câţiva ani încoace, nimic mai mult. Vulcanul pe care unii şi-au construit case cu verandă înconjurate de gazon frumos tăiat a erupt. Nu vreau să fiu greşit înţeles, debuşeele de energie nu sunt nici rele, nici bune, ci doar inevitabile şi necesare pentru revenirea la o normalitate pe care doar natura o ştie.

Aceste momente şterg practic graniţa dintre gândire şi acţiune, iar oamenii se lasă ghidaţi de instinct.

Vremea gândirii a trecut, e timpul faptei, îşi spun.

Se înşeală cei care afirmă că, dacă nu ar fi fost Putin sau Hamas, nu ar fi izbucnit războaiele din Ucraina şi Israel, ori că, dacă unii ar fi fost mai diplomaţi sau mai precauţi, toate s-ar fi putut evita. Nu e aşa, ele oricum s-a fi întâmplat mai devreme sau mai târziu, ar fi avut o altă formă, ar fi fost mai uşoare ori mai grave, dar ar fi avut loc într-un fel sau altul.