De la Val Gheorghiu, la Gabriel Caloian

Dând o raită prin atelierele pictorilor ieşeni şi nu numai ieşeni, mi-am îmbogăţit spirtul şi mi-am lărgit crezul artistic. Atelierul pentru un artist plastic e loc deopotrivă sacru, dar şi profan, în care are loc pe un rug, nu întotdeauna aprins, jertfa arderii de sine. Dar am găsit şi talciocul, căci fiecare dintre ei, pe lângă statuete şi tablouri, a adunat, de pe unde a putut, lucruri vechi, tot felul de fiare de călcat, trompete, arcuri, ţevi, gramofoane, orologii, sticle afumate, eprubete cu fetuşi, jobene, pălării, mănuşi, dar şi pantofi scâlciaţi cu şi fără şireturi. Într-un cuvânt, am găsit înlăuntrul spaţiului lor intim acele lucruri de care se înconjoară un artist ca să-şi potenţeze propria creaţie.

Am preferat, stabilind haotic aceste întâlniri, să merg fie pe jos, fie să apelez la bicicletă. Uneori mânat de ispită, am picat neanunţat: pur şi simplu trecând pe Lăpuşneanu sau pe lângă imobilul de pe Armeană, nu m-am putut abţine să nu le fac o vizită intempestivă. De fiecare dată am fost primit cu căldură, chiar dacă artiştii în atelierele cărora am dat buzna se aflau în exerciţiul funcţiunii. Unii îşi întrerupeau lucrul la şevalet, alţii continuau să picteze, fără însă să se cufunde în muţenie, ci dimpotrivă prindeau o formă colocvială. În fiecare dintre ei, chiar dacă spiritele noastre erau paralele, am regăsit o parte din mine.

În peregrinările mele prin ateliere, am fost însoţit de imaginea unor imense baloane de săpun legate de o sfoară, care mă ridicau uşor-uşor de pe trotuar şi mă înălţau în atmosferă. Mergând, aveam impresia că levitez, pătruns de o lege a gravitaţiei de tip chagallian care nu-ţi atrage tălpile spre pământ, ci le ridică lipindu-le de ceruri. Am căutat să nu am nici un fel de preconcepţii, lăsându-mi spiritul în voia fanteziei. Faptul acesta m-a determinat să-i înţeleg mult mai bine, decât dacă m-aş fi călăuzit accesând calea raţiunii.

La întoarcere, indiferent la ce discuţii aş fi asistat, îmi simţeam sufletul îmbogăţit, ca şi cum aş fi participat nu la o simplă agapă petrecută în doi, în trei sau într-un grup mai animat, ci ca şi cum aş fi ieşit de la Banchetul lui Platon.

Când am păşit pentru prima dată în atelierul de pe Armeană al lui Gabriel Caloian, mai ţineam în mână invizibilele baloane, încercând să-mi readuc în memorie imaginile tablourilor sale văzute în galerii, dar şi pe net. Şi cum m-am gândit la ele, cum pe suprafaţa sferelor de săpun au apărut secvenţele cu un aer surrealist pictate de tânăr artist. Mirajul n-a durat însă mult, căci în locul lor am văzut chiar atelierul şi pe Caloian multiplicat în mii de irizări cubiste. Cu cât mă adânceam însă în contemplarea imaginilor ce-mi apăreau dincolo de retină, cu atât în mintea mea reveneau tot felul de secvenţe şi amintiri legate de vechiul locatar al acelui spaţiu: Val Gheorghiu.

Fusesem de nenumărate ori în atelierul său. De obicei, eram invitat ceremonios, cu insistenţă. Rar s-a întâmplat să trec pe acolo din propria-mi iniţiativă. Val Gheorghiu avea tabieturile sale. Îl întâlneai pe stradă. Se purta extrem de amabil. Părea să fie interesat de viaţa ta. Discuta despre pictură, dar şi despre poezie. Te trăgea de limbă, să vadă ce părere ai despre un artist sau altul. Obişnuia să vorbească, povestind diverse lucruri, care de care mai picante, despre Mihai Ursachi, Emil Brumaru sau prietenul său, Eugen Andone, unul din marii boemi ai Iaşului anilor şaptezeci. Tot povestind, Val Gheorghiu se entuziasma din ce în ce mai mult, la un moment dat însă, oprindu-se la jumătatea frazei, făcea stânga împrejur şi dispărea din peisaj, lăsându-te nedumerit în mijlocul străzii. De ce o făcea asta, nu-mi dau seama. Oricum, îşi învăţase bine lecţia, astfel încât despărţirea de el îţi lăsa întotdeauna un gol neplăcut în suflet. În atelier, pictorul Val Gheorghiu nu semăna cu pictorul Val întâlnit pe stradă. Aici, Val Gheorghiu semăna mai degrabă cu un discipol al lui Aristotel, care tocmai îşi făcea siesta. În spaţiul larg al atelierului, Val te primea stând întins în pat, cu o cupă de şampanie în mână, în care nu se afla însă şampanie, ci vişinată. Stând întins în pat, Val te trăgea de limbă, însă făcea acest lucru cu multă artă, afişând un aer aristocratic, îndemnându-te din când în când să guşti un pic de vişinată din cupa lui. Cum nu mă omor cu vişinata, îl refuzam politicos de fiecare dată şi atunci, călcându-şi pe inimă, şi devenind deodată generos, Val Gheorghiu părăsea preţ de câteva minute patul, scoţând de undeva din îndărătul unui tablou sprijinit de perete o sticlă de şampanie pe care o destupa cu mare fast, întinzându-ţi în loc de cupă un pantof de damă rătăcit „întâmplător” sub pat.

Puteai să refuzi un astfel de gest, asta cu atât mai mult, cu cât pantoful, după mărturisirea pictorului, aparţinuse unei celebre prim-balerine a Operei din Iaşi? Şi chiar dacă refuzai, Val Gheorghiu nu te lăsa în pace, ci, făcând câţiva paşi de dans prin sală, începea să-ţi relateze, în mod coregrafico-telegrafic, anumite scene de amor din viaţa ei, în care el era, se înţelege, protagonistul. Apoi, văzând că îl refuzi politicos, făcând o reverenţă în faţa ta, el însuşi golea pantoful de şampanie şi se întindea la loc în pat, poftindu-se să iei şi tu loc pe un scaun, nu înainte însă de-a exclamă: „Ce şampanie, ce damă, un deliciu! Tineretul de azi nu ştie să preţuiască lucrurile la adevărata lor valoare. Pentru un astfel de pantof m-ar fi invidiat până şi Modigliani!” Trebuie să adaug aici că Val Gheorghiu avea un adevărat cult pentru Modigliani. O parte din figurile sale feminine au ca punct de plecare portretele lui Amedeo. Poate chiar şi obsesia pentru vitrine, poşete şi pantofi. La Amedeo întâlnim doar idealul, la Val Gheorghiu descoperim şi o latură care ţine de o arlechiniadă mercantilă. Era un histrion, dar un histrion aparte. Îi plăcea s-o facă pe cavalerul. Dacă îl ascultai, aveai impresia că în fiecare zi Val făcea o nouă cucerire. Erau zile când făcea mai multe. După spusele sale, din atelierul său intrau şi ieşeau dame alese pe sprânceană: tot felul de soprane, violoniste, balerine, dar şi dame de consum. Fiecare din ele îi lăsa fie o oglinjoară, fie un pieptene, o periuţă de dinţi sau nişte ciorapi de nylon înveliţi într-un ziar. Unele îi lăsau, drept amintire, o agrafă, o şuviţă de păr, câte un breloc cu cheile de la maşină sau câte un pantof. Toată această recuzită Val o băga sub pat, iar atunci când invita în atelierul său un oaspete, scotea de acolo câte un obiect şi-l agăţa de şevalet.

Singurul lucru comun între el şi actualul locatar al fostului său atelier este înălţimea. Amândoi sunt înalţi. Caloian ceva mai înalt decât Val Gheorghiu.

Caloian cultivă spontaneitatea şi în dialog, şi în modul de-a gândi pictura, spre deosebire de Val Gheorghiu care îşi calcula fiecare pas şi fiecare gest. Ca să nu mai vorbim de fiecare mişcare de condei sau de penel. Două firi diferite, complementare însă sub un anumit aspect. Şi pictura lui Gabriel Caloian, şi cea a lui Val Gheorghiu au, totuşi, un punct de referinţă comun: ambele sunt lipsite de perspectivă. Modul însă cum pictează Caloian şi cum pictează Val Gheorghiu sunt total diferite, deşi amândoi, în timp ce stau aplecaţi în faţa pânzei, au nevoie de acelaşi adjuvant: muzica. Val Gheorghiu se încărca de sonuri muzicale frecventând sălile de concert. Acolo făcea şi mici cuceriri. Când lucra în atelier, obişnuia să solfegieze cu glas stins, valsând uşor în faţa şevaletului.

Pentru Gabriel Caloian muzica e o componentă indispensabilă a picturii. „Pentru mine – mărturiseşte el într-un interviu acordat lui Dan Lungu – principalul stimulent este muzica, lipsa acesteia îmi inhibă activitatea.”

De fapt pictura sa e una de esenţă muzicală. În acest sens liniile şi culorile pe care le foloseşte ţin loc de sunete. „Starea de lucru cea mai des folosită este spontaneitatea – spune Gabriel Caloian într-un interviu, vorbind despre modul său de a fi şi crezul său artistic – sau dicteul automat, procedeu utilizat de dadaişti şi de suprarealişti pentru a consuma şi restaura manifestările nefinisate ale hazardului… Obişnuiesc să lucrez sub o stare de autohipnoză…”

Mărturisirea aceasta legată de transă mi-a adus aminte de un caz de pictură realizată în stare de transă, relatat în Dicţionarul imposibilului al lui Dider Van Cauwelaert, apărut în 2014, la Baroque Books & Arts. În cartea sa, Cauwelaert prezintă cazul lui Luiz Gasparetto care pictează „sub îndrumarea spiritelor unor mari pictori” trecuţi în lumea de dincolo, realizând tablouri uluitoare. Luiz şi-a descoperit vocaţia la treisprezece ani, când, brusc, braţele sale fură cuprinse de un tremur, şi adolescentul a simţit nevoia să picteze. Atunci adolescentul a pictat un portret superb în stilul lui Manet. „Cum se poate vedea în numeroase documentare care îi sunt consacrate – scrie Cauwelaert –, metoda lui de lucru e mereu aceiaşi. Cu ochii închişi Luiz pune culori fără să aleagă, desenează în viteză”, realizând tablouri în stilul lui Matisse, Leonardo da Vinci, Toulouse-Lautrec, Goya, Rubens, van Gogh etc., etc. În treizeci de minute, precizează autorul, Gasparetto „poate picta, simultan, un Delacroix cu mâna dreaptă, un Michelangelo cu stânga şi un Picasso cu picioarele”.

O astfel de senzaţie am trăit şi eu atunci când am vizitat atelierul lui Gabriel Caloian. Spaţiul în care lucra Caloian părea bântuit de spirite. Nu de spiritele marilor clasici, ci de pictori moderni şi postmoderni, dar şi de spiritele celor care au realizat picturile rupestre şi, mai ales, maiaşe. Mărturisesc că l-am urmărit cu sufletul încolţit de teamă. Aveam presimţirea că dacă va simţi nevoia, Gabriel Caloian va intra în transă, folosindu-şi atât braţele, cât şi picioarele, ba şi dinţii în care va ţine o pensulă, pentru a-mi demonstra că şi el pictează accesând lumea nevăzută, în care vieţuiesc marile spirite ale înaintaşilor săi, laolaltă cu arhetipurile.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video