Declinul idealului educațional umanist (III)

Profilul viitorului „educat“ al acestui sistem ajuns acum în pragul legiferării îl întrevedem deja în jurul nostru. La un pol avem pe tânărul adult subdezvoltat intelectual și total lipsit de cea mai elementară cultură, mulțumit că din ajutorul social primit de la primărie își poate cumpăra câte ceva de mâncare și un smart-phone pe care să îl butoneze zi și noapte. La polul extrem îl găsim pe tânărul oploșit într‑o slujbă la stat sau cu un job bun la o „multinațională”, mai dotat intelectual decât seamănul lui, dar la fel de lipsit de cultură ca și acesta, cu o mașină „bengoasă” la scară, locatar al unei „vile” și cu posibilități de a‑și petrece concediul în spații exotice cum ar fi Madagascar sau Thailanda, experiențe din care nu se alege, spiritual sau sufletește, cu mai nimic!

Comentez în continuare, pe scurt, conținutul real al altor câtorva „propuneri” din proiectul de lege aflat în discuție.

Primul lucru care ne sare în ochi este absența elocventă a cuvintelor ideal, umanism, virtute, cultură, cetățean, onoare, principii morale, tradiție, termeni „simțiți“, probabil, de autorii textelor, ca fiind învechiți și, poate, chiar compromițători.

Când vorbim de „adaptarea programei la nevoile clasei și ale copiilor”, ne referim de fapt la coborârea drastică a ștachetei exigențelor, la nivelul celor mai leneșe minți școlărești. La aceeași încurajare a minimului efort va conduce și „autonomia în alegerea de către elev a disciplinelor de studiu”. Ce „să aleagă” fragedul pui de om la vârstele copilăriei și adolescenței? Rupt total de fundalul tradiției obiectivate prin experiența acumulată a înaintașilor și personalizată în autoritatea profesorului din fața lor, copiii, adolescenții și tinerii se vor afla singuri în fața unui zid de necunoaștere și rătăcire. Au ei, copiii, cumva înnăscută capacitatea de a distinge între ceea ce trebuie sau ceea ce este util și ceea ce este inutil sau nociv în lumea care îi înconjoară? Sau „vor alege“ pentru ei părinții, dl. ministru și birocrații din sistem?! Nu se vorbește nicăieri cultură generală, de umanism, de logică, de filosofie, de literatură națională sau universală ori de limbile clasice. „Propunătorii“ legii țin parcă neapărat să ilustreze străvechiul truism: Detești și depreciezi ceea ce îți este inaccesibil! Ergo, omul european trebuie șters din memoria urmașilor, ce mai atâta cultură greco-latină, învechită și inutilă? La ce bun umanismmul, civilitatea, democrația asumată, ordinea urbană, dezbaterea de idei, întrecerea inteligențelor, ierarhiile naturale între elevi? Ce mai atâta mitologie grecească, ce mai atâta Biblie și tradiție creștină? Asemenea bagatele vor fi lăsate pe seama popilor și a predicatorilor, la lecțiile de religie, cât vor mai fi îngăduite și astea. Jos notele, jos tezele trimestriale, jos corigențele și repetenția, elevul nu trebuie stresat cu nimic, cu nici o formă sau o regulă constrângătoare și frustrantă.

Da, excelent, dorim să studiem în mod obligatoriu două limbi străine, dar oare nu așa a fost și până acum? De ce trebuie mai mult? De ce trebuie privilegiate limbile și literaturile străine față de limba și literatura națională? Cum adică, matematica și astronomia, fizica și chimia, botanica, zoologia și anatomia, geografia și istoria (universală și națională) vor trebui să fie luate la grămadă, indistinct? Ca să existe interdisciplinaritate (veche și ea, de altfel, de când lumea!) nu ar trebui oare să delimităm mai întâi disciplinele? Cum mă voi descurca în viață dacă îmi lipsesc noțiunile elementare de mecanică (legea lui Arhimede, lucrul mecanic, plan înclinat, pârghii, scripeți), de electricitate (legea lui Ohm), de chimie (tabelul lui Mendeleev), de geografie (structura pământului, țările lumii cu capitalele lor) și câte asemnea minunății pe care, noi școlarii de altădată, le‑am primit obligatoriu în umilele școli și licee de odinioară, din satele și cartierele mărginașe ale marilor orașe? Ca să nu mai spun cât de redus și mutilat va fi sufletul tău dacă până la optsprezece ani nu ți‑a vorbit nimeni despre Ahile și Odiseu, despre Don Quijotte, despre Frații Karamazov sau despre Luceafărul, despre Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotariul, despre Dl. Goe sau despre Ionuț Jder? Ce rost mai are să ne încărcăm memoria când avem la îndemână Goolgle și Wikipedia? îmi va răspunde un tânăr „ager“ și cinic. Bine, dar ce te faci dacă nu ai la tine Smartphone-ul sau tableta? Ca să nu mai spun că, se știe, ca să găsești ceva trebuie să știi ce cauți! (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași