Despre animale

O cunoştinţă din Universitate, Priscornic Turbişor, profesor la Statistică, părea foarte tulburat deunăzi, când l-am întâlnit prin campus. Ştiindu-mă mai vechi şi, implicit, mai experimentat decât el în meseria de părinte, mi-a mărturisit că se confrunta cu probleme în efortul paideic. Mult prea devreme, după estimarea sa. Băiatul lui, Maurice Jean-Pierre, abia împlinise cinci ani şi era la Grădiniţă – departe aşadar, cronologic vorbind, de crizele adolescentine. Şi totuşi, a precizat Turbişor, acasă apăruseră deja mari dezbateri principiale între părinţi şi odraslă. Educatoarea, o tânără formată în pedagogia new wave, le inocula copiilor idei avansate de conduită civică de la vârste fragede. Lucru frumos, am spus eu. "De acord", a răspuns Priscornic, "însă minţile lor sunt deocamdată nenuanţate, iar doamna doar îi îndoctrinează cu idei revoluţionare de civilitate postindustrială fără să le modeleze spiritul critic, gândirea personală, adaptarea regulii la context şi aşa mai departe. Un exemplu! I-a pus pe toţi să construiască diverse animale din plastilină. Pe planşeta respectivă (pe care copiii o cară zilnic după ei, cu aer sacerdotal, ca pe un chivot cu relicve sfinte, între casă şi grădiniţă) s-a constituit, în câteva luni de la debutul activităţii, o veritabilă menajerie. O menajerie nu de sticlă, precum în piesa lui Tennessee Williams (da, am văzut-o şi eu, ce dacă sunt statistician?!), ci de plastilină. Găseşti acolo tot, de la maimuţe şi şerpi, la vaci, porci şi mâţe de toate culorile. Figurinele nu joacă numai rolul reprezentării animaliere în ochii copilului. Nu, nicidecum! Aş observa chiar că rolul în cauză e destul de redus. Principala lor funcţie rămâne una ideologic-educaţională. Ştiu, nobil, avansat, elegant, civilizat. Accept pe loc, dar adaug – consecinţele mentalitare secundare devin, treptat, extrem de îngrijorătoare…"

Turbişor s-a oprit o clipă, cu privirea întunecată pierdută în zare, apoi şi-a reluat confesiunea: "Jean-Pierre îmi repetă, de la o vreme, sentenţios – şi înţeleg de la ceilalţi părinţi că nu este singurul din grupă care face asta! – o propoziţie suspectă. Animalele sunt persoane non-umane şi trebuie tratate la fel ca oamenii! Drăguţ, i-am replicat eu în câteva ocazii. Bravo! Aşa trebuie să creşteţi voi! Cu astfel de idei. Să fiţi mai civilizaţi ca noi! Răspunsul meu nu l-a mulţumit însă. M-a luat la rost. Dacă ţi se pare drăguţ, atunci de ce te tot uiţi la filme cu animale abuzate? Ce filme, am întrebat nedumerit? Alea cu cowboys! Mea culpa! Mai urmăresc într-adevăr, din când în când, câte un western vechi, plăcere dezvoltată din copilărie. Maurice avea, într-un fel, dreptate. Frecvent, caii cad acolo în moduri traumatizante. Am încercat să nuanţez, precizând faptul că filmele erau de demult, iar caii în chestiune muriseră oricum – de moarte bună! – cu decenii în urmă, eventualele lor traume nemaifiind de actualitate. S-a enervat în ultimul hal. A strâns pumnişorii ameninţător, s-a încruntat terifiant şi a început să zbiere grotesc – Mihaha, mihaha, mihaha! Eliberaţi căluţii non-umani! Eliberaţi căluţii non-umani! L-am potolit cu greu şi, desigur, am renunţat să mă mai uit la western-uri de epocă. Dar ciudăţenia s-a amplificat. Dacă, la micul dejun, maică-sa îi dădea cumva un ou, ochii i se bulbucau demonic, îşi strângea coatele la piept, iar ulterior le flutura sacadat ca pe nişte aripi, urlând – Cot-cot-cotcodac, cot-cot-cotcodac, puiul este persoană! Nu mâncaţi! Nu mâncaţi! Cot-cot-cotcodac! Am eliminat, prin urmare, ouăle! Mai târziu şi carnea. A gemut muuu-muuu, grooh-grooh şi bee-bee atât de intens, încât nevastă-mea, cu comprese reci la cap, a zis că preferă să fie vegetariană decât să mai audă asemenea răgete prin casă…"

Priscornic şi-a tras puţin sufletul amărât şi a continuat: "Totul a degenerat în ultimele săptămâni. Ne aflăm pe marginea prăpastiei psihologice. Toţi. Copilul a ajuns un pachet de nervi, manifestându-şi frustrările legate de protecţia animalelor cu sunete şi gesturi bestiale. Ham-ham-urile, mau-mau-urile, chiţ-chiţ-urile, cronc-cronc-urile sau cirip-cirip-urile se îmbină cu bizare contorsiuni trupeşti menite să imite sugestive poziţii animaliere. Din orice colţ al casei te aştepţi, în orice moment, să sară pe tine o fiară apocaliptică. Aseară am făcut imprudenţa să-i relatez soţiei (de faţă cu Maurice!) faptul că am mâncat, la o masă doctorală, raţă cu portocale. Fiu-meu s-a înroşit ca un rac şi a urlat demenţial – Tuc-tuc, tuc-tuc, eliberaţi raţa! Eliberaţi raţa, oameni ticăloşi! Bine, bine, am constatat eu idiotic, dar raţa nu face tuc-tuc, tuc-tuc. Ştiu, s-a răstit el, însă acum sunt tucan, iar răţoiul este fratele meu zburător… Auzi, e tucan acum! Nu mai rezist. Mă duc să mă cert cu educatoarea!" "Bine şi ce ai de gând să-i reproşezi?" am întrebat. Priscornic şi-a umflat maiestuos pieptul, a zburătăcit din mâini defazat şi a ţipat marţial în direcţia mea: "Mac-mac! Mac-mac!"

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi