Despre bătrâneţe

Pentru cei mai tineri bătrâneţea este totuşi ceva străin, chiar dacă-i întâmpinată cu respect şi înţelegere, şi puţin comic; e când tata sau bunicul reuşeşte să se scoale din pat la a doua încercare, când pentru ei ridicatul din fotoliu e o performanţă de halterofil, când memoria lor se scurtează, iar văicărelile se lungesc, când îi dor toate, iar cele care nu dor nu mai funcţionează ca lumea; şi tinerii observă cum farmaciştii sau doctorii sunt pomeniţi tot mai des în vorbele tatei sau ale bunicului, când părinţii, cum spune un poet, "te întreabă într-un ritm infernal/ de nu ştii de vreun şef de spital", la fel sunt pomenite tot mai des medicamentele compensate sau istoria alambicată a cutărei sau cutărei boli.

Pentru cei bătrâni însă bătrâneţea se pune în termeni mai… dramatici; sunt în primul rând tot felul de incoveniente: "ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici", cum spune acelaşi poet; ba apar nişte eczeme pe picioare, ba au probleme cu mersul şi obosesc prea repede, ba ameţesc din când în când, deşi şi-au redus drastic, până la zero porţia de alcool, ba tensiunea ridicată, colesterolul la fel şi alte chestii băgate de doctori în cap, care mai mult sperie decât ajută; ba se cramponează tembel de idei învechite şi inactuale, care nu-s în "trendul" lumii, care şi acesta va deveni după aceea inactual şi învechit în viziunea tinerilor de mâine ce vor lua peste picior pe tinerii de azi, adică pe bătrânii de mâine; şi în general "vârsta a treia" aduce nesuferite boli şi descurajări multe, compensate tot mai des de invitaţii la parastase, căci cei de vârsta lor se pun, nene, pe murit şi mor pe capete, cum se zice; şi vine adesea întristarea, cea despre care se spune la biserică că este unul dintre cele mai mari păcate, dar ştii asta, ţi-o spune mereu popa, şi uite că te apucă totuşi întristarea: tot mai des şi tot mai adânc; căci, dă! toată lumea năzuieşte să trăiască mult, însă nimeni n-ar vrea să îmbătrânească (Swift).

Pentru cei neajunşi încă la bătrâneţe este comic, dar şi puţin enervant, cum tata sau bunicul nu-şi mai găseşte maşina în parcare, îi trebuie două ore ca să-şi găsească ochelarii de pe frunte, oboseşte şi-n concediu, înainte de a-şi termina banii, iar timpul de odihnă necesar este dublul timpului în care au reuşit să obosească; sunt înfioraţi puţin când văd picioarele goale ale tatălui sau bunicului pe care abia mai găseşti câte un fir de păr, când aceştia îşi tot îndreaptă încreţiturile de pe picioare ca şi cum şi-ar îndrepta încreţiturile de la ciorapi; se înfioră când îşi văd tatăl, mama, bunicul sau bunica moţăind (oh, moţăitul, orele lor de "fericire maximă") acolo singuratici într-un fotoliu, dar se înfioară în treacăt şi uită repede, căci nu au timp să se gândească prea mult la bătrâneii ăştia enervanţi, au atâtea alte treburi!

Pentru cei bătrâni însă treburile sunt tot mai puţine, se simt nefolositori, îşi caută de treabă ca "să se mai ia", să mai uite, căci, la drept vorbind, iar de asta nu sunt conştienţi toţi, numai unii, nu există acum decât o singură "preocupare": cugetarea la MAREA TRECERE care se apropie pe nesimţite, pe furiş, dar, uite, cu paşi tot mai repezi; sigur, unii bravează că nu se tem de ea, că aşa e scris ş.c.l., vorbe-morfină pe care oamenii le-au născocit de-a lungul veacurilor, ca să se liniştească, să-şi potolească teama, să se amăgească de fapt, însă moartea care bate la uşă îi cutremură pe toţi, chiar dacă nu vor să recunoască, dar se recunoaşte asta fie şi numai în coşmaruri, când se trezesc în întunericul nopţii cuprinşi de sudori reci; sigur, cohortele de babe şi moşnegi acerebraţi, descreieraţi sau cu cap de muscă, spuneţi-le cum vreţi, mânaţi de o societate tot mai năucă, care vrea să elimine moartea dintre noi cum vrea să eradicheze foametea în Sahel (fără a ameliora nici una), se dau de-a cura-n cap pe bară la gimnastică, aleargă la maratoane şi dracu mai ştie ce tâmpenii de tinerei mai fac, uitând că este fără noimă să sari peste vârste, căci în ce scop sunt toate aceste nerozii de muşte la arat? – tot pentru amăgire, tot pentru uitarea acelei Doamne neiertătoare, pe care cei vechi şi-o închipuiau cu o coasă în mână, fiindcă ea, într-adevăr, seceră, coseşte de mii şi mii de ani, necurmat, iar de asta nu avem scăpare, căci nemuritorii nu sunt decât în poveşti şi în desenele animate pentru copii, deoarece nu ştiu ce instinct ne face să-i învăţăm încă de mici cu ceea ce nu există – cu nemurirea; bun, o să-mi spuneţi, dar credinţa? Le voi răspunde că nu mă bag în jocurile oamenilor mari, sunt prea complicate pentru mine (oricum, chestiunea e prea vastă şi complexă, ca să-mi bat joc de ea în două-trei fraze), deocamdată constat că murim, murim, murim, iar sub spectrul morţii, chiar dacă nu suntem conştienţi toţi de asta, stă ultima vârsta – bătrâneţea.

Asta e! Aşa e viaţa, cum zice Ivan Turbincă (un alter-ego al lui Creangă), căruia "i-s roase urechile de dânsa": "O ştiu eu cât e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată". Şi tocmai înţelegerea asta a sfârşitului implacabil, mi se pare, nu neştiinţa şi avântul de muşte "sportive", care ies bâzâind din iarnă şi vor crăpa acuşi-acuşi, "muşti de-o zi pe-o lume mică", cum spune Poetul, ne poate alina cât de cât.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video