Despre Iaşi

Mi-am amintit deunăzi o scurtă scriitură interbelică, foarte interesantă atunci, dar şi acum. În perioada când era profesor universitar la Iaşi, G. Călinescu a scris, în revista creată chiar de el, Jurnalul literar (28 mai/1939), un text mai puţin cunoscut astăzi, deşi de o actualitate incontestabilă. Articolul se intitulează, nesofisticat, Iaşul şi disecă un stereotip cultural, se vede, apăsător şi la vremea respectivă: alunecarea centrului tradiţional de civilizaţie europeană – e vorba, desigur, de bătrâna capitală a Moldovei -, alunecare cumva inexorabilă, către un prăfuit provincialism. „Ce este ieşan?”, se întreabă Călinescu în chiar debutul pledoariei sale. Răspunsul, dincolo de aparenta lui banalitate, merită redat în întregime, întrucât fixează termenii polemicii ulterioare: „Un ieşan e un român care locuieşte în chip aproape permanent la Iaşi. Iată o definiţie simplă, necesară într-o vreme în care se abuzează de denominaţia de ieşan. În definitiv, un ieşan nu se deosebeşte fundamental de un bucureştean ori de un craiovean. Există însă un spirit al oraşului care modifică încetul cu încetul pe individ şi-i dă o coloare locală. Chinezul care stă prea mult la Paris, în ciuda ochilor mongolici, capătă fizionomie şi gesticulaţie franceză. Prin urmare, Iaşul este o realitate. Dar precum peştele nu poate trăi pe uscat şi nici pasărea înota, nu poate fi ieşan cine a ieşit din lichidul lui”. Abandonul definitiv al unui loc, cu alte cuvinte, te scoate, volens nolens, din sfera sa identitară. A fi ieşean (sau orice altceva), crede legitim Călinescu, reprezintă asumarea unui mod de viaţă şi nu doar venerarea – pur formală – a naşterii întâmplătoare.

Aici se află, de fapt, punctul central al analizei călinesciene. Criticul sugerează că isteria din jurul ideii „decăderii Iaşului” (la fel de acută, se pare, şi în perioada interbelică!) este invenţia ieşenilor care au părăsit, cu mult timp în urmă, Iaşul. Ei ajung, treptat, extrem de intrigaţi de continua deteriorare „spirituală” a străvechii citadele, cerând, imperios, măsuri de redresare. Autorul articolului nu poate trece cu vederea flagrantul paradox care se ascunde aici: „Sunt mulţi ieşeni care /…/ se vaietă că nimeni nu-şi aruncă ochii asupra oropsitului Iaşi, dar aceşti ieşeni stau la Bucureşti. /…/. Ei sunt bucureşteni care vor să profite şi de dulceaţa apei Dâmboviţei, şi de prestigiul cetăţii bahluiene. /…/. Oricine, din felurite împrejurări, poate ajunge în situaţia de părăsi un oraş în care s-a născut sau a trăit multă vreme. Dar a mai pretinde, de la distanţă, să participi la spiritul unui oraş, iată o frumoasă aberaţie”, Aceşti „patrioţi externi” creează, de regulă, clişeele aşa-zisei „decăderi”. După ei, Iaşul îşi pierde constant personalităţile (atrase, magnetic, de Bucureşti), e tot mai ostracizat financiar, tot mai izolat geografic şi tot mai nedreptăţit de administraţiile centrale. Iaşul se alterează, din unghiul lor, pe majoritatea palierelor, devenind – mereu mai pregnant – o provincie ternă. Chiar şi Universitatea, bastionul de renume prin excelenţă al oraşului, încă de la înfiinţarea sa de pionierat în România, începe să pălească în faţa vieţii universitare bucureştene. Aceeaşi „diasporă” ieşeană strigă, necontenit, că s-a ajuns în situaţia inacceptabilă în care e mai bine să fii asistent la Bucureşti decât profesor la Iaşi!

„Şi de ce mă rog?”, se întreabă, pe bună dreptate, Călinescu. Răspunde, tot el, cu un bun simţ ce ar trebui să-i facă pe mulţi – şi azi – să mediteze ceva mai adânc: „Presupunând că locuirea la Iaşi ar fi incomodă, valoarea unei instituţii rezidă în sine. Universitatea este ageografică, naţională. Nu se poate pretinde că moldovenii se cultivă mai rău decât muntenii şi transilvanii. Ideea însăşi a inegalităţii universităţilor e absurdă. Ar rămâne doar o deosebire de tradiţie. Dar din punctul acesta de vedere, Universitatea din Iaşi e cea mai veche şi cea mai ilustră. Întâiul ei rector a fost Titu Maiorescu. Aici au profesat Xenopol, Stere, Ibrăileanu şi sunt şi acum atâtea elemente excepţionale, încât ar fi drept a spune – mai bine asistent la Iaşi decât profesor la Bucureşti”. În fond, Călinescu atinge un punct cu rezonanţă imensă în spaţiul postmodernităţii contemporane. „Centralismul” obsesional constituie o formă de patologie mentalitară, este simptomul culturilor mici. Civilizaţiile mari îşi diseminează funcţiunile şi abilităţile în vastitatea întregului lor teritoriu. Cultivă diversificarea geografică, „descentralizarea”. Numai culturile ignare trăiesc cu complexul „centrului”, al „capitalei”. Oxford, Cambridge, Harvard, Yale, Stanford, Princeton, Jena, Bologna, Padova şi atâtea alte nume sonore nu sunt „capitale” de state şi totuşi reprezintă „centre” ale excelenţei academice. În condiţiile unei dinamici culturale fireşti, Iaşul ar putea avea un destin similar. Să fi venit oare timpul, în noul univers european, să sperăm şi noi la normalitate?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video