Despre presa scrisă

Prin clasele primare, mai ales a treia şi a patra, devenisem un pasionat chibiţ la fotbal şi ajunsesem dependent de ziarul Sportul (care se numea, de fapt, Sportul popular). Cel mai râvnit era numărul de luni, care publica rezultatele etapei, cu mici cronichete la meciurile de divizie A şi cu simpla consemnare a rezultatelor şi a marcatorilor, la meciurile de divizie B, acolo unde activau şi echipele ieşene. Ziarul sosea la Iaşi pe atunci spre seară. Adevăraţii iubitori ai fotbalului mergeau la Poşta Centrală, de pe strada Cuza Vodă, se adunau în curte şi priveau cum vânzătorii de ziare (da, mai erau vânzători de ziare ambulanţi) numărau exemplarele care reveneau fiecăruia. După ce terminau operaţia, rămâneau o vreme în aşteptare, aruncând priviri neliniştite către mulţimea din curte. Ezitare şi angoasă explicabile: de îndată ce ieşeau pe uşă, vânzătorii erau asaltaţi de cei care nu concepeau ca lunga lor aşteptare să fi fost inutilă.

Interesul meu pentru Sportul popular a fost ulterior intermitent pentru ca, în adolescenţă, să am alte curiozităţi şi alte pasiuni. Am fost însă întotdeauna atras de presa scrisă, am fost (şi am rămas) un mare devorator de ziare şi reviste. Eram student când, prin 1964 cred, la chioşcul de ziare de la blocul turn din Piaţa Unirii (acolo unde este acum o cafenea), au apărut într-o bună zi, miracol!, mai multe exemplare din Le Monde şi alte publicaţii occidentale. Le Monde costa 2 lei, sumă neglijabilă şi, evident, arbitrară, aşa cum arbitrar era atunci cursul valutar. Presă străină (din vest, vreau să spun) mai găseai în staţiunile de pe litoral, iar această situaţie a durat câţiva ani, până când puterea a decis că şi acele contacte fugare cu lumea liberă puneau în pericol stabilitatea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Am avut şansa (povestea e lungă, nu o pot reda aici) să pot citi Le Monde până în 1989, ceea ce era o performanţă. Ne aducem aminte ce explozie a cunoscut presa în 1990, ce avalanşă de publicaţii, ce cozi se făceau la chioşcuri! Pentru unii însă, uriaşul interes pe care îl manifesta publicul a fost prilej de îmbogăţire rapidă, au apărut reviste ce mizau pe senzaţionalul ieftin şi pe erotismul de gang, precum şi fiţuici de scandal, unde atacul la persoană devenise o practică banală. De atunci încoace, din anii ’90 până astăzi, presa scrisă – cu câteva excepţii – cunoaşte o tristă şi penibilă agonie.

S-a înţeles, desigur, că însemnările de faţă au drept punct de plecare dispariţia ediţiei tipărite a Gazetei sporturilor. O citeam cu totul întâmplător: era un ziar bun, cu câţiva colaboratori talentaţi şi oferind informaţii corecte. Unii declară, resemnaţi, că nu e de mirare, peste tot în lume presa scrisă pierde teren şi se trece la varianta online. Afirmaţia e doar pe jumătate adevărată. În Italia, în Germania, chiar şi în Franţa marile ziare există în continuare în varianta tipărită, le găseşti la chişcuri, le găseşti adesea în cafenele, puse de către patroni la dispoziţia clienţilor. Altfel, se aplică o procedură foarte simplă: pentru a avea acces la toate materialele dintr-o publicaţie trebuie să te abonezi. Un săptămânal satiric celebru, Le canard enchainé merge mai departe şi „ascunde” integralitatea conţinutului, la care nu ai acces decât prin abonament; publicaţia are, de mulţi ani, un tiraj important care îi permite să existe fără să găzduiască anunţuri publicitare, tocmai pentru a-şi păstra independenţa totală. La noi, abonamentele on line n-au fost stimulate în nici un fel. Jurnalismul de investigaţie a fost – din motive evidente – descurajat sistematic, comentariul politic a sucombat înlocuit de pălăvrăgeala de la talk-show-urile televizate. A dispărut un mod de viaţă, în cafenele nu mai poţi citit nici ziare şi nici altceva întrucât eşti obligat să asculţi o muzică ineptă dată la maximum.

Cu riscul de a părea depăşit, anacronic, reacţionar etc. reiau şi întăresc: nimic nu poate înlocui plăcerea lecturii „pe hârtie”, voluptatea de a desface un ziar şi de a avea o primă imagine de ansamblu, după care urmează lectura fragmentară, posibilitatea de a te opri şi de a insista asupra unui text, în timp ce asculţi foşnetul hârtiei. Să nu ne grăbim şi să îngropăm presa scrisă: e încă vie şi riscăm să comitem o crimă ireparabilă.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor