Despre smerenia necesară a celor care ne cer votul

În fond, când ceri cuiva ceva, te pui, în mod conştient, în situaţia de inferioritate a suplicantului, pentru care umilinţa este singura atitudine acceptabilă. Dacă te smereşti când dai un acatist, încercând, cu sinceritete, să îl mituieşti pe Creator, de ce nu te‑ai umili atunci când cerşeşti bunăvoinţa aproapelui tău? Această umilinţă sau smerenie o cerem noi, patronii voştri, stăpânii voturilor, de la cei care se gudură la picioarele noastre, cerându‑ne să îi votăm. Aceşti suplicanţi, care se vor parlamentari, miniştri, primari, consilieri comunali, municipali sau judeţeni, se cred politicieni sau oameni politici.

Din nefericire, pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii de astăzi ai României, sintagmele politician şi om politic evocă ceva mai degrabă rău famat, lipsit de onorabilitate şi de bun simţ. Mai ales în intervalele electorale, cum este cel pe care îl traversăm acum, cei mai mulţi dintre români se simt ofuscaţi şi agresaţi când, în scările blocurilor, pe la semafoare, la toate intersecţiile, în cutiile poştale, pe ecranele televizoarelor, chiar pe uliţele prăfoase ale satului, peste tot, sunt asaltaţi în fel şi chip, băgându‑li‑se pe gât, fără să fie întrebaţi dacă vor sau nu, chipuri dubioase, fraze sforăitoare cu minciuni propagandistice, promiţându‑li‑se marea cu sarea, pentru a le obţine voturile! O întrebare de detaliu: M‑a întrebat cineva dacă sunt de acord să îmi fie umplută căsuţa poştală cu materiale de propagandă electorală tipărite? Nu mă mai întreb cine şi cu cât a plătit calitatea superioară a hârtiei şi a cernelurilor folosite. Îmi amintesc doar că, în urmă cu vreo douăzeci de ani, într-un orăşel universitar din Germania, unde se întâmpla să predau limba română, un cetăţean a câştigat procesul (şi, implicit, o consistentă despăgubire!) împotriva unui partid care îl agresa periodic, punându‑i în cutia poştală, fără acordul său scris, materiale de propagandă electorală.

Gândul care ne vine prima dată în minte nouă, oamenilor obişnuiţi, când „consumăm” vrând-nevrând asemenea materiale, nu este „uite un om de treabă, care vrea binele satului, al cartierului, al oraşului, al ţării”, ci, mai degrabă, „numele proştilor pe toate gardurile”, sau, şi mai rău, „pe prostovanul ăsta îl cunosc, nu este în stare de nimic, s‑a băgat în politică să fure şi el câte ceva”. Eşti conştient de asta, „omule politic”, atunci când îmi cerşeşti votul? Am pus intenţiont între ghilimele sintagma „om politic”, pentru a te face să înţelegi că eu, Alegătorul, nu sunt tâmpit, ştiu că fără politică, fără confruntere, fără curaj şi asumare de responsabilitete nu se poate, nu există societate! Cineva trebuie să aibă curaj în cetate, să iasă în faţă şi să spună: Iată, dragi concetăţeni, mă cunoaşteţi, ăsta sunt, am făcut, în profesia mea, asta şi asta, acum vreau, pentru o perioadă, să intru în serviciul vostru, al comunităţii, ca să lucrez de dimineaţă până seara, cinstit şi fără fasoane, pentru ca lucrurile să meargă puţin mai bine în cartierul, satul, oraşul, judeţul, ţara noastră. Vă ofer ca granţii, dacă vreţi să le primiţi, modestele, dar vizibilele rezultate ale muncii mele în ograda mea, în secţia mea de fabrică, în şcoala sau în clinica mea de spital. Sau, dacă sunt cu adevărat nu un „om politic” de doi bani, ci un veritabil „bărbat de stat”, vă supun atenţiei şi reflecţiei o viziune, un proiect de viitor pentru oraşul sau ţara noastră, la care m‑am gândit îndelung şi cu responsabilitate, consultându‑mă cu cei mai buni dintre voi.

În loc de toaste acestea, tu, candidatule contemporan, ne oferi următoarea alternativă: Eu nu sunt nici un Brătianu, nici un Maiorescu, nici un Averescu sau un Maniu sau un Coposu, nu mă compar cu primarii vizionari ai Iaşilor, precum Nicolae Gane sau Scarlat Pastia! Nu am fost în stare să fiu, în viaţa „civilă”, nici un manager ager şi plin de idei (cum să fiu aşa ceva de vreme ce am dat chix în orice am întreprins?!), nici un inginer responsabil şi respectat de membrii echipei pe care o conduc (cum să fiu aşa ceva dacă le cer subordonaţilor să o „lase mai moale” cu standardele şi stas‑urile legale?!), nici un profesor iubit, admirat şi temut de elevi sau studenţi (cum să mă respecte aceştia dacă eu le pretind lănţişoare de aur şi parfumuri scumpe în schimbul notei?!), nici un medic reputat prin blândeţe şi altruism (de vreme ce eu sunt pur şi simplu un recunoscut ciohodar bun de gură şi de o crasă incompetenţă?!), nici un plin de har om al lui Dumnezeu (de vreme ce eu sunt un popă lacom, avar şi obraznic agent electoral?!), nici un trudnic agricultor, treaz de la patru dimineaţa, până la zece noaptea (de vreme ce pe sutele de hectare luate cu japca de mine de la amărâţii de bătrâni, urmaşi neputincioşi ai lui Horia şi Tudor Vladimirescu, cresc bălării, în timp ce eu încasez stipendiile per hectar ale Uniunii Europene)?! Nu sunt în stare de nimic, deci, mă fac politician!

Nu îţi reproşez că eşti prost, mediocru, incompetent şi obraznic, „omule politic”! În fond, nu tu eşti vinovat, ci noi, comunitatea, care atâta am fost în stare să secretăm: făptura ta de moluscă acefală şi nocivă! Îţi cer doar, dacă se poate, să arăţi puţină smerenie, adică reţinere respectuoasă, faţă de mulţimea pe care, în fond, o dispreţuieşti! Prefă‑te, cel puţin atunci când ne ceri votul!

Prin urmare, „omule politic” ce te‑ai băgat ca păduchele în faţă, smereşte‑te puţin! Măcar până trec alegerile! După aceea, vei avea tu grijă să ne plăteşti poliţa pentru pretenţiile noastre „elitiste”, scoţându‑ne pe nas cu obidă „mofturile” noastre, arătându‑ne că votul fiecăruia dintre noi este egal cu al pomangiului asistat social care‑şi face veacul, la cheremul lui dom᾽ primar, în cârciuma satului, în jurul unei cincizeci de votcă „Săniuţa”, cu al pirandei din coliba dărăpănată, care încasează, spre a le bea alături de concubinii ei analfabeţi, alocaţiile după zece puradei negrijiţi şi nespălaţi, sau cu al pensionarului speriat de bombe propagandistice, pentru care cele o sută-două de lei pe lună promise în plus la pensie sunt mană cerească şi merită un vot!

Ca să îţi poţi finanţa traiul opulent, ne vei jupui în continuare, „omule politic”, după alegeri, pe cei care mai producem câte ceva, mai încercăm să urnim lucrurile, pe ici, pe colo, înainte de a pleca şi noi în lumea largă! Îţi vei vota în Parlament din nou pensii speciale neruşinate, iar nouă ne vei pune din nou felurite taxe şi impozite locale şi naţionale, cu aroganţa şi tupeul mârlanului parvenit. Dar măcar acum, până se vor număra costelivele noastre voturi, smereşte‑te, puţin, măcar de formă!

Tu nu aştepţi decât un lucru, şi anume ca să le saturi poftele gealaţilor tăi de „partid”, ca rânjitele tale blonde traseiste şi semi-analfabetele tale brunete sau roşcate, casnice virtuoase sau amante inculte şi nesărate să rămână pe loc, în posturile lor de secretare, consiliere, inspectorese, directorese, ministrese, parlamentare et caetera. Iar voi, îndopaţilor nesătui, unii dintre voi împopoţonaţi cu diplome de masterat sau doctorat măsluite, să continuaţi să ne jucaţi seară de seară, la tv, comedia de prost gust a dezinteresatei voastre griji faţă de soarta noastră. Neruşinaţilor!

Bine, fie! Credeţi‑ne în continuare proşti, lombrozienilor! Dar, vă rog din nou, măcar în campania electorală, smeriţi‑vă puţin!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi