Despre stat

Marii filozofi şi gânditori au o relaţie de antagonism cu „statul”, de orice tip ar fi el, s-ar putea zice, întrucât ostilitatea durează de când lumea. Dacă nu mă credeţi, permiteţi-mi, vă rog, o scurtă trecere în revistă (pe diagonală, desigur!) a ideologiilor „anti-statale”, aşa-spunând, de la începuturi şi până în prezent. Socrate, prin vocea lui Platon, dorea o „republică” ideală (în mare măsură, se înţelege, utopică, măcar cu resursele umane oferite de istorie în derularea ei milenară!), arătându-se nemulţumit de modul în care universul social al timpului „îşi gestiona” interacţiunea cu individul. Se ştie, filozoful maieuticii vedea sufletul personal ca pe o structură tripartită (interesant, abia Freud, în secolul XX, se va mai referi la psihicul insului cu ajutorul unei descrieri „tri-laterale”, de id, ego şi supra-ego, majoritatea investigatorilor intermediari importanţi ai naturii noastre de profunzime rămânând axaţi pe dualitatea omenească esenţială a convieţuirii instinctului cu raţiunea!). Două dintre cele trei laturi sufleteşti erau, pentru iniţiatul Diotimei, fireşte, emoţia pasională şi intelectul rece, dichotomie cu care o întreagă istorie filozofică pare a fi, ulterior, de acord. Ce poate fi mai „uman” decât eterna oscilaţie umanoidă, istovitoare, între corp şi spirit?

Lor însă (corpului şi spiritului deci) Socrate le adaugă o categorie suplimentară, aceea de thymos. În traducere parafrazată, ea ar reprezenta nevoia (subliminală) a individului de a fi recunoscut în societate. Thymos-ul mişcă, altfel formulat, istoria (precum „voinţa” lui Schopenhauer mai târziu!), induce dinamică sistemului socio-economic şi, implicit, asigură progresul statului, oferind de aceea imaginea unui element pozitiv în desfăşurarea istoriei. Ce face totuşi statul în raport cu thymos-ul? Îl perverteşte, crede filozoful. Adică fie îl diminuează, prin presiune constantă asupra unor indivizi (şi atunci observăm un thymos în deficit, un aşa-numit iso-thymos), fie îl exacerbează, prin atitudine permisivă faţă de alţi indivizi, în general de proastă calitate morală (şi atunci vorbim despre despre un thymos în exces, un aşa-zis megalo-thymos). Rezultatul? Popularea societăţii, pe de o parte, cu inşi blazaţi, inapţi de a mai acţiona, loviţi de ceea ce defineam aici, recent, drept akkedia şi, pe de alta, cu tirani, personaje malefice a căror voinţă coruptă tinde să devină lege (à propos, peisajul socratic, deşi antic, trezeşte – nu-i aşa? – şi oarece déjà vu-uri contemporane!). Prin urmare, statul ajunge o forţă de represiune mai curând decât una de evoluţie.

Filozofia modernă abundă în teorii similare. Hegel se temea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea-începutul veacului al XIX-lea de un „stat universal omogen”, de o structură de organizare planetară a umanităţii, din care confruntările ideologice vor fi dispărut. Lucrul se putea întâmpla, credea rectorul Universităţii din Berlin, prin diseminarea modelului liberal francez perpetuat de Napoleon în Europa. Fără „dialectică” (faimoasele „contradicţii” hegeliene, necesare oricărui progres!), oamenii riscau intrarea într-un „sfârşit al istoriei”, într-un spaţiu involutiv, destinat doar confortului personal şi nu trezirii spirituale a individului. Acest stat ar avea un efect pernicios asupra insului (à propos, recunoaşteţi aici, in nuce, spectrul „globalizării” contemporane?). În sfârşit, în secolul al XIX-lea, transcendentaliştii americani (în primul rând, Emerson şi Thoreau!) sunt înfioraţi de „înrobirea” omului nou de către stat. După ei, statul stabileşte relaţii, exclusiv, cu dimensiunea corporală a persoanei, spiritul ei rămânându-i complet indiferent. Omul este răsplătit de stat strict material („corporal” aşadar), primind un salariu menit supravieţuirii fizice) şi pedepsit aidoma, prin sărăcie ori chiar închisoare (sancţiuni, identic, mecanice, corporale).

Înapoi în Europa, Nietzsche va denunţa ulterior caracterul ticălos al sistemului (caracter venit din înclinaţia sa – a sistemului! – de a transforma oamenii în maşini, acţionând frenetic numai asupra instinctelor individului, asupra „stimulilor” săi biologici, ca şi cum ar acţiona asupra unor „butoane”). Filozoful numea statul, vehement, din motivul enunţat, „cel mai nesimţitor dintre nesimţitorii monştri”. Nici intelectualii prezentului nu abdică de la amintita reticenţă faţă de organizarea statală, considerând că sistemele supra-tehnologizate ne aruncă fie într-o „închidere spirituală” (Allan Bloom), fie într-un fel de „post-istorie” (Francis Fukuyama). Apropiindu-mă de cincizeci de ani de viaţă şi reuşind eu, cu entuziasm, să trăiesc în mai multe tipuri de „state” în acest interval biografic (i.e. comuniste, neo-comuniste, mafiotice, socialist-corupte etc.), mă văd nevoit să le dau pe deplin dreptate iluştrilor noştri înaintaşi.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video