Dispariţii

Trecutul familiei este expus dinspre trecutul recent spre cel îndepărtat, revenindu-se în final la trecutul foarte recent. Viaţa protagonistelor nu este atât explicată obiectiv, cât psihologic; ele sunt analizate şi exterior, schematic, dar mai ales interior, prin înţelegerea profundă a motivelor, stărilor, comportamentelor. Astfel încât le regăsim în diferite ipostaze care nu urmează neapărat ordinea cronologică.

În primă instanţă, perioada revoluţiei şi cea imediat de după revoluţia din 1989 îi este dedicată Marthei, care a fugit în Germania lăsându-şi în urmă familia, pe soţul ei pe care nu l-a iubit niciodată şi pe fiica ei căreia îi va provoca o traumă legată de dispariţii. Adică de încercările, reuşite sau eşuate, ale tuturor prietenilor ei de a părăsi ţara în timpul comunismului. Teama de abandon o va face pe Emma să se îndrăgostească de un bărbat inaccesibil emoţional şi să fie ulterior incapabilă să îşi refacă viaţa, după moartea acestuia. Textul impresionează prin onestitatea cu care e reconstituită perioada decembristă şi postdecembristă în această primă parte, prin obsesia plecării şi victimele acesteia. Unele contraste, ca cel dintre pata roşie, de sânge proaspăt, lăsată pe asfalt de femeia care s-a aruncat de la fereastră de supărare că nu poate pleca din România, descoperită de copii şi şotronul desenat cu creta din imediata-i proximitate, sunt relevante pentru maturitatea forţată, aproape violentă spre care anumite evenimente sau sentimente descoperite mult prea devreme (durerea adevărată, foarte plastic descrisă de autoare) sunt conduşi copiii în acea perioadă istorică.

În al doilea rând, perioada mai recentă (2006-2007), marcată de intrarea României în Uniunea Europeană, este chiar despre Emma, care şi-a dedicat viaţa celorlalţi, mătuşii tatălui ei, Kathi, soţului cu care a avut o relaţie lipsită de reciprocitate, dar şi fiicei ei care a plecat la facultate în Germania, fără a pretinde nimic în schimbul dedicaţiei ei. Sentimentul solitudinii şi disperarea care poartă masca utilităţii răzbat din această ultimă (a treia) parte a textului scris de Elise Wilk. Unchiul Emmei (Rainer) nu are cu cine comunica de sărbători, aşa că răspunde tuturor urărilor primite din partea firmelor. Din nevoia acută de a comunica cu o altă fiinţă umană, acesta imaginează tot felul de scenarii (îşi spune că în fond mesajele acelea standard sunt trimise de un om sau scrie mesaje de felicitare unor numere inventate, bucurându-se atunci când în mod automat primeşte răspuns). În legătură cu tema dominantă, menţinerea iluziei, în pofida simţului realităţii care îşi spune cuvântul, este o altă caracteristică a vieţii protagonistei (Emma) care refuză să accepte realitatea. În acelaşi timp, se produce o continuă punere în balanţă a ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut să fie.

În al treilea rând, trecutul îndepărtat face referire la iarna dinspre 1944-1945 când saşii au fost deportaţi în lagărul din Siberia. Este vorba de cea de-a doua parte şi de secţiunea care explică contextul istoric mai detaliat. Atitudinea cinică a mătuşii Kathi din prima parte începe să fie justificată, odată ce o regăsim în cadrul evenimentelor care i-au marcat viaţa (căsătoria încheiată pentru a scăpa de deportare, flirtul cu soţul, suferinţa după iubitul mort, sentimentul vinovăţiei care o va însoţi tot restul vieţii).

De fiecare dată, traseul protagonistelor e redat de un povestitor, un personaj mort sau nenăscut fiind storyteller-ul (Max, mort de 44 de ani, iubitul din tinerețe al lui Kathi, în prima parte, Edgar (fiul lui Lilli, sora lui Kathi) încă nenăscut, în a doua parte, respectiv Gerd, fostul soț al Emmei, mort de 12 ani, în cea de-a treia parte). Prezența celor invizibili este inevitabilă atâta timp cât cineva aici are nevoie de ei: ”se spune că morții rămân atâta timp pe pământ cât cineva se mai gândește la ei”. În fiecare dintre cele trei secțiuni, evenimentele au loc iarna. Anotimpul alb este descris, de fiecare dată, în moduri poetice, expresive, fabuloase.

Piesa lui Elise Wilk, cunoscută pentru "S-a întâmplat într-o joi", "Pisica verde", "Avioane de hârtie" sau "Crocodil", texte care au inspirat interpretări regizorale dintre cele mai diverse, montate sub estetici diferite, dar atrăgând ca un magnet publicul tânăr prin amestecul insolit de candoare şi problematizare, a fost selectată pentru un spectacol-lectură la Sala Teatru Cub (un proiect realizat de Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi în parteneriat cu Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi şi Alecart), din distribuţia căruia fac parte actorii: Catinca Tudose, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Ionuţ Cornilă, Călin Chirilă, Cosmin Maxim, Radu Ghilaş, Constantin Avădanei, Brânduşa Aciobăniţei, Diana Roman, Mălina Lazăr şi Andrei Sava, în regia Irinei Popescu Boieru şi care a putut fi vizionat pe 25 noiembrie anul acesta. Deja a fost montat la Yorick Studio, în Târgu Mureş, în regia lui regia Sebestyén Aba, în septembrie 2019.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)