Doar tenisul mai respiră

1. Liverpool, Campionatele Mondiale de gimnastică. O competiţie atât de importantă pentru noi încât faimoasa noastră televiziune naţională nu s-a catadicsit s-o transmită, în timp ce acelea de profil sunt prea ocupate cu Buzău-Galaţi, Almeria-Girona sau Cremonese-Empoli. Echipa noastră feminină nu mai există de mult, iar România a fost cvasi-inexistentă chiar şi prin timidele prezenţe individuale. Acum opt ani, când România nu s-a calificat în concursul olimpic pe echipe, contraperformanţa a fost percepută ca o tragedie naţională. Larisa Iordache, liderul acelei echipe, a ratat ocazia de a deveni una dintre vedetele majore ale celor cinci cercuri, cot la cot cu Simone Biles, sfârşind prin a se retrage, mulţumită cu efemera satisfacţie a pictorialelor. Mulţi au pus decăderea gimnasticii feminine româneşti pe seama unei părţi din presă, care a dezvăluit o serie de „durităţi” (eufemistic vorbind) în procesul de pregătire a gimnastelor de frunte. Aceste dezvăluiri, a unor procedee propagate nociv de sus în jos (la fel cum s-au propagat la noi din SUA şi Rusia) au îndepărtat fetele talentate de gimnastică, fete temătoare cu părinţi temători de infernul din sălile cu aparate. Fetele nu s-au îndepărtat de gimnastică (numai) din acest motiv, ci – pur şi simplu – pentru că a dispărut atracţia pentru acest sport. Nu e nevoie să te chinui la aparate sau să bei apă cu linguriţa ca să devii fotomodel, nişte poze puse pe instagram şi un număr remarcabil de followers, rezolvă în destul de mare parte problema. Iar cele încă fascinate de performanţa sportivă nu mai prea au unde s-o practice. Centre de pregătire în paragină, antrenori plătiţi de la buget cu te-miri-ce-firifirei, cunoaştem problema.

La Liverpool, însă, a explodat, pe neaşteptate pentru unii, un băiat, Robert Burtănete, foarte aproape de medalia mondială la sărituri şi calificat în finala de individual compus.E drept băieţii nu prea au nevoie de follows, dar este dovada că în sportul acesta se mai munceşte pe plaiuri mioritice. Poate că fetele de la lot se vor simţi deranjate de mănuşa aruncată de Robert şi vor reacţiona. Poate…

2. În Macedonia de Nord, Campionatele Europene de handbal feminin. Singurul sport de echipă în care mai aveam un cuvânt, rostit de o voce puternică: Cristina Neagu. Ani şi ani de zile cea mai bună jucătoare a lumii. Atât de decisivă încât era notorie situaţia în care echipa tricoloră, în formă maximă, pierdea un meci ca şi câştigat dintr-un motiv simplu: n-a fost ziua Cristinei. România fără Cristina era mai îngrozitoare decât Barcelona de altădată fără Messi. Din păcate, prea puţini tehnicieni s-au arătat interesaţi de găsirea alternativelor, pe motiv că „ne scoate Cristina”. Şi leit-motivul s-a propagat în teren, ani de-a rândul, jucătoarele tricolore, fie ele cât de talentate, lăsau lovitura decisivă pe seama Cristinei. Peste Cristina, însă, au trecut anii şi accidentările, braţul ei de aruncare chinuit slăbeşte prin forţă şi precizie. În Macedonia, căpitanul nostru, jucătoare inteligentă, a căutat să compenseze acestea prin conducerea jocului şi tocmai de aceea jocul ei din meciul cu Olanda a fost apreciat la superlativ în pofida eficienţei reduse. Similar poate cu Narcisa Lecuşanu din alte vremuri, care s-a reprofilat din inter stânga (postul Cristinei de acum) în centru, post pe care a excelat pe final de carieră. Într-adevăr, în meciul cu neerlandezele, ea a fost mult mai utilă în calitate de coordonatoare decât ca finalizatoare, dar în meciul cu Franţa i s-a cerut să treacă din nou la „execuţie”. Rezultatul s-a văzut, Cristina a înscris mult, dar scorul a fost dezastruos, România n-a venit la Europenele acestea cu prea mari speranţe, s-ar putea spune că încă este în grafic, dar pentru handbalul românesc, pregătirea epocii post-Neagu este o prioritate zero. Mai ales că handbalul masculin, cvadruplu campion mondial, a ajuns să importe iranieni şi croaţi ca să respire.

3. Chiar acum a început, cu speranţe, barajul de tenis pentru „Billie-Jean King Cup” de la Oradea, România-Ungaria. Fără Sorana Cîrstea, fără Irina Begu, ba chiar şi fără Gabriela Ruse, accidentată. Dar mai ales fără Simona Halep, o sportivă care-şi trage probabil păcatele numai de ea ştiută, dar pe nedrept pusă la zid de inchizitori de tastatură. Fetele noastre au prima şansă cu un adversar mai mult decât accesibil pentru intrarea în calificările turneului final. Acum câţiva ani, România a plâns şi criticat absenţa justificată a Simonei la un meci în Canada şi colegele ei s-au descurcat de minune fără ea. De ce n-ar face-o şi acum, când la Simona nu se mai poate apela, chiar dacă ea ar vrea?

La noi se joacă mult tenis şi talentele continuă să apară într-un ritm pe care antrenorii de gimnastică sau handbal ar putea să-l invidieze.

PS: Oribile şi vomitive aberaţiile apărute în presa de can-can din ultima vreme, care pune în legătură „subtilă” operaţia de micşorare a sânilor făcută cândva de Simona, cu „îmbunătăţirea performanţelor sportive” adică doping. E ca şi cum ai acuza o atletă că şi-a strâns părul în coc ca să n-o încurce la alergare.

PS2(UPDATE); De ce a câștigat România un meci lamentabil cu Spania? Simplu:fiindcă în ultimele secunde Bianca Bazaliu n-a mai avut timp să paseze la Cristina și a tras. Și i-a mers. Q.E.D.