Dorinel, file de poveste

Acest text nu este un editorial despre mărirea şi decăderea unei legende, pentru că nu mai are nici o noimă în a tăia în patru „incrementa atque decrementa” acestui personaj. Ilustru ca fotbalist, în curs de consacrare ca antrenor cândva, dacă. Am pus punct după „dacă”. N-are sens să ne lansăm în „reperarea” (vorba genialului nea Iancu) onoarei dulcelui nostru târg şi cu atât mai puţin să vorbim de răzbunare în stil de Miţa Baston. Dincolo de insignifiantele răfuieli între grupurile de ultras, adevărata răzbunare s-a produs pe gazon: trei meciuri, două la Galaţi, unul la Iaşi, scor general 4-1 pentru Iaşi, după o remiză şi două victorii. Atât şi-o dungă, Herr Munteanu, iar anticipaţiile sale aduc a stilul lui Gigi, Meme sau (uneori) Dan Petrescu de a pune preventiv presiune pe arbitri au pe plante leguminoase. Nu se ştie dacă ne vom mai întâlni cu acest micuţ (în toate sensurile) ipochimen, dar ceea ce trebuie ştiut, este că Iaşul a trecut pârleazul, Galaţiul are şanse mari să-l treacă. Cu sau fără Dorinel, şi asta e o problemă.

Trecând la modul sportiv, Politehnica a tras o mică ţeapă rivalei din Galaţi. A început meciul cu o construcţie enervant de lentă, de l-ar fi făcut să tresalte într-altă lume şi pe răposatul Angelo Niculescu. Ar fi vrut ei, sărmanii Cîrjan sau Scocîlcă să profite, dar mingea era greu de găsit. Şi când danubienii se gândeau să aţipească niţel în picioare, tiki-taka s-a metamorfozat în ţaca-paca (patent lingvistic becalian) şi… 2-0. Oţelul s-a trezit din pumni, dar Leo Grozav trudise din timp să cârpească apărarea. Asta a fost istoria meciului de marţi, Poli-Oţelul, într-o săptămână în care două oraşe latine, Iaşi şi Napoli, au dansat sub sărutul focului, la două zile diferenţă.

Toată lumea ştie şi cifrele vorbesc că Grozavu a fost cel mai inspirat antrenor din L2, dar în superligă e altă mâncare de peşte. Proverbul cu fruntaşul din sat şi codaşul din oraş are valoare de avertisment. Aşa cum „Ziarul de Iaşi” a scris, infrastructura clubului geme, iar presupusele academii nu produc mai nimic. Leo Grozavu este tentat să continue în Copou, dar pentru asta trebuie făcut ceva. Şi Leo, cu toată amiciţia care îl leagă de Cornel Şfaiţer, speră. Speră şi cere. Nu numai la sporuri de buget (destul de mărişor pentru L2), ci la eficientizarea acestuia, într-un sistem în care loturile juvenile trebuie să fie mai bine sprijinite. Ne amintim că, în urmă cu ceva ani, Petre Grigoraş, un antrenor apreciat pentru promovarea tinerilor de pepinieră, cu rezultate excelente la Constanţa şi Galaţi, a venit şi în Copou. Şi primul lucru pe care l-a cerut a fost să viziteze Centrul de Copii şi Juniori. Cu mare greutate a reuşit să promoveze un băiat de acolo  şi asta ca să nu se spună că Grig neglijează viitorul. Să ne mai mirăm că acest antrenor n-a putut realiza nimic la Iaşi? Nu ştim încă ce doreşte, în amănunţime, actualul tehnician de la staff-ul managerial, dar suntem convinşi că problema centrului este primordială în viziunea sa.

Şi cu Dorinel cum rămâne? Nu e uşor de anticipat. S-ar putea să mai aibă o şansă de a-şi relansa cariera, poate chiar la Oţelul, dar mai degrabă s-ar putea să rămână „file de poveste”. Adică istorie: golul egalizator din meciul cu Anglia de la Euro, golul anulat eronat din meciul cu Bulgaria de la alt Euro, recordul de 134 de selecţii la naţională, cu 16 goluri marcate. În calitate de antrenor, ar fi bine să-şi amintească rezultatul său maxim, titlul cu Oţelul în 2011. Oh, cum să nu-şi amintească, nu e de pus în ramă? Da, dar să rememoreze şi unele episoade obscure din drumul acesta triumfal, bine mediatizate la vremea respectivă. Înainte de a arăta cu degetul spre moralitatea altora.

Altminteri, rămâne tot aşa: ei mai speră să fie acolo,noi deja am ajuns!