Două vorbe despre Iaşul de ieri

O doctorandă din Paris care pregăteşte o teză în co-tutelă mi-a solicitat într-una din zilele trecute o întrevedere, dorind să discute cu mine despre Iaşi şi despre memoria comunismului. Am acceptat, fireşte, plăcut surprins că o tânără franţuzoaică are asemenea preocupări. Doctoranda ştia o seamă de lucruri despre comunism, dar şi despre Iaşi, unde a stat – graţie unor burse – câte opt săptămâni, anul trecut şi anul acesta. O întrebare m-a pus oarecum în încurcătură: a vrut să ştie cum am trăit eu transformările oraşului, din punct de vedere politic, desigur, dar şi în ce priveşte evoluţia arhitecturii, a ţesutului social etc. Născut imediat după război am, se înţelege, amintiri vagi din primii ani ai copilăriei. Şi totuşi, câteva frânturi de imagini ar putea da o idee despre ce a fost acea perioadă, când lumea veche era supusă unor lovituri puternice, în rafală, şi când întreprinzătorii privaţi erau hăituiţi şi constrânşi să renunţe la afacerile lor.

Supravieţuitorii erau foarte puţini. Unul din ei ţinea magazinul de jucării numit Cuibul păsărilor, situat undeva (sper să nu mă înşel) pe actualul bulevard Independenţei, fosta stradă Brătianu. Magazinul mi se părea o lume mirifică şi când a fost obligat să se închidă am suferit enorm. O altă supravieţuitoare era doamna Streit, patroana unei cofetării renumite, aflate în Piaţa Unirii, cam pe locul unde este astăzi hotelul Unirea. Cofetăria Streit a dispărut şi ea, n-avea ce căuta într-o reţea de „alimentaţie publică” unde cofetăriile se numeau acum „Garofiţa”, „Lămâiţa” ş.a.m.d. Doamna Streit avea un fiu care, ca orice neamţ ce se respectă, făcea sport, mai exact ciclism. Era favoritul publicului în cursele în circuit Piaţa Unirii – Palat, care se organizau duminica şi pe care le urmăream din balconul apartamentului din Ştefan cel Mare, unde locuiam. Circuitul era folosit şi pentru întrecerile motocicliştilor (ce răpăială era atunci!), publicul încurajându-l pe un anume Petrone (sau Petroni?); cărui fapt se datora această opţiune a spectatorilor, nu ştiu. Relicve ale trecutului erau şi birjele care aşteptau la gară. Oricât de tare mă bucura perspectiva să fac o plimbare cu trăsura, nu puteam să nu observ cât de jerpelite erau bietele birje şi cât de costelivi erau caii. Şi-au făcut ulterior apariţia taxiurile (maşinile Pobeda) şi autobuzele. Cursele veneau foarte rar şi cum locuiam lângă Mitropolie, iar şcoala era lângă Liceul Negruzzi, plecam de acasă foarte devreme (staţia era chiar în faţă) ca să prind autobuzul şi să nu întârzii la ore. Abia pe la mijlocul anilor ’50 se poate vorbi, cât de cât, de o circulaţie automobilistică în Iaşi. Pe strada Pojărniciei, unde am stat – până prin clasa a treia – la bunicii mei, cred că trecea o maşină pe an.

Transformările urbanistice m-au afectat fiindcă am văzut cum au dispărut, demolate în mod iresponsabil, clădiri de mare valoare, în primul rând Academia Mihăileană şi Jockey Club. Fiindcă am locuit mereu în centru, n-am resimţit impactul ridicării noilor cartiere, cartierele-dormitor, glorificate de propaganda comunistă. Am urmărit însă schimbările din partea centrală a oraşului, blocurile „ruseşti” din Păcurari (inspirate, adică, din arhitectura sovietică), Piaţa Unirii, Independenţei, Ştefan cel Mare, zona Palatului etc. Au rămas puţine dintre clădirile vechi, mai ales pe Cuza Vodă, iar ele ar trebui numaidecât consolidate şi renovate. A dispărut şi clădirea Teatrului Evreiesc, undeva în spatele cinematografului Victoria, şi grădina de vară Pomul Verde, din faţa Teatrului Naţional, grădină acoperită, unde – pe lângă spectacolele Teatrului Evreiesc – aveau loc reprezentaţii ale unor trupe de revistă aflate în turneu (acolo, la Pomul Verde, l-am văzut pe Mircea Crişan). Şi Teatrul Evreiesc dădea spectacole de revistă (inclusiv în limba română), în care excela o actriţă frumoasă şi talentată, Nuşa Grupp.

Modernizarea oraşului s-a desfăşurat lent, iar când ea a demarat s-a făcut cu costuri mari şi cu soluţii nu o dată eronate. Obsesia „sistematizării” a dus la distrugerea unor clădiri de valoare inestimabilă. Trec prin Piaţa Unirii, i-am spus doctorandei, fără măcar să arunc o privire blocurilor care o înconjoară. Doar Hotelul Traian şi Casa Braunstein „umanizează” acest spaţiu şi aduc o notă originală. Ceea ce confirmă un adevăr pe care e bine să-l repetăm: „marca” inconfundabilă a Iaşului e dată de câteva clădiri emblematice şi de ponderea spaţiilor verzi. Actuala frenezie imobiliară ar trebui privită cu rezerve.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor      

Publicitate și alte recomandări video