Drum fără pulbere (IV)

La Canal de desfăşura o continuă luptă de clasă, transferându-se în şantier toate conflictele ideologice ale vremii. De asemenea, se cultiva o adevărată psihoză legată de presupusele acte de sabotaj, aceasta fiind cea mai comodă explicaţie cu privire la dezastrul care s-a prefigurat încă din primul an de la începerea lucrărilor. Una dintre persoanele care anchetau astfel de presupuse fapte de sabotaj era maiorul de securitate Nicolae Doicaru, şef al Direcţiei Regionale de Securitate Constanţa, viitor general cu trei stele şi director al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii Statului în perioada 1959-1978, mort în condiţii suspecte în februrie 1990, la o partidă de vânătoare.

Într-un raport al lui Doicaru din 1950, ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 1, ff. 80-84, se afirmă că şefii diviziilor mecanice de la Midia şi Medgidia, doi ingineri, Popescu Alexandru şi Georgescu Gheorghe-Topaslău, au fost înlocuiţi cu elemente muncitoreşti, primii fiind vinovaţi de faptul că au permis lăsarea sub cerul liber a unor utilaje (care, oricum, erau destinate să lucreze în exterior). Un alt raport al lui Doicaru, ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 1, ff. 232-233, se referă la un accident de muncă, considerat, iniţial, ca act de sabotaj, o explozie la o locomotivă, produsă din vina unui mecanic, care nu era chiar mecanic, ci era cizmar, dar a fost ridicat la această funcţie datorită comportării în muncă şi devotamentului faţă de clasa muncitoare… Cazul este clasat.

În decembrie 1950, se elaborează o informare pe 11 pagini cu privire la starea lucrărilor. De fapt, este o analiză tehnico-economică, structurată pe capitole precum: Proiecte; Planuri de lucrări; Executarea lucrărilor – Baracamente, Construcţii din zidărie, Palatul Administrativ, Atelierul Centrale Medgidia, Alimentări cu apă, Lucrări de drumuri, Încălzirea autogarajelor; Activitatea organizaţiilor de masă, Observaţii asupra personalului. Concluzia era că, la un an de la începerea lucrărilor, se manifestau carenţe grave de organizare, un adevărat haos în proiectare şi execuţie: … multe proiecte sunt greşit făcute. Execuţia începe şi numai după aceea se constată greşeala. Îndreptarea e grea şi de multe ori aduce după sine dărâmarea lucrării.

În 1952, la trei ani de la deschiderea şantierului, erau finalizaţi trei kilometri de canal, din cei aproape 70, în timp ce din durata preconizată de execuţie era epuizată în proporţie de 80% (cei trei kilometri de canal vor fi utilizaţi ulterior în cadrul „Complexului de irigaţii Mircea Vodă”, dezvoltat mai apoi în „Sistemul de irigaţii Carasu”).

În aceste condiţii trebuiau identificaţi sabotorii, cei care împiedicau, în mod voit, activitatea desfăşurată de clasa muncitoare, motiv pentru care se declanşează, în perioada 29 august – 1 septembrie 1952, Procesul sabotorilor de la Canal Dunăre-Marea Neagră, organizat la Poarta Albă, inculpaţii fiind: Cernătescu Petre, inginer, fost consilier la Direcţia generală a Canalului Dunăre-Marea Neagră; Ciorapciu Mircea, inginer, fost şef al sectorului tehnic de execuţie; Rozei Aurel, inginer, fost şef al sectorului planificării; Frangopol Nicolae, inginer, fost şef al Diviziei plan-producţie din sectorul planificării; Georgescu Gheorghe-Topazlău, inginer, fost şef al atelierelor centrale Medgidia, Vasilescu T. Nicolae-Colorado, inginer, fost referent tehnic la sectorul tehnic de execuţie; Ionescu Oprişan, inginer, fost şef de grupă la sectorul tehnic de execuţie; Niţescu Constantin, inginer, fost şef adjunct mecanic la şantierul 7/8; Nichita Dumitru, fost mecanic de locomotivă; Vieru Petre, fost mecanic de locomotivă.

Rechizitoriul nu conţinea acuzaţii asupra a ceea ce au făcut inculpaţii, ci asupra a ceea ce nu au făcut, nefiind clar dacă ceea ce nu au făcut era sau nu în sarcina acestora. Lui Nichita Dumitru, de exemplu, i se impută că a lăsat un electromotor în ploaie, iar altora că nu au costruit magazii, barăci, drumuri etc. Lui Rozei Aurel i se impută, în mod straniu, că a pornit centrala de la Poarta Albă înainte de termen!

În final, vor fi condamnaţi la moarte Aurel Rozei-Rozenberg (inginer, absolvent al École Nationale Supérieure des Mines din Saint Etiénne, Franţa), Nicolae Vasilescu-Colorado (inginer, absolvent al Colorado School of Mines Golden, USA, trimis la studii de liderul ţărănist Ion Mihalache) şi Dumitru Nichita, un tehnician exemplar, aşa cum scrie Doina Jela în cartea dedicată acestuia, apărută la Humanitas în 1995. Au fost executaţi prin împuşcare, în sediul Securităţii din Constanţa, în data de 13 octombrie 1952, la ora 2 dimineaţa. Pe actul de moarte a lui Nicolae Vasilescu-Colorado cauza morţii este tensiune arterială.

Cel care a stopat coşmarul numit Canalul Dunărea-Marea Neagră a fost tot cel care l-a pornit, adică Stalin, numai că, de data aceasta, intervenţia sa nu a fost una voluntară, ci a fost un efect colateral al morţii sale, survenită la 5 martie 1953. Astfel, la 17 iulie 1953 se emite o Hotărâre a Consiliului de Miniştri privind sistarea lucrărilor la Canalul Dunărea-Marea Neagră, toate resursele alocate Canalului fiind redirecţionate, în primul rând, către agricultură, documentul încheindu-se cu următoarea precizare: Această hotărâre are un caracter intern; nu va fi publicată în Buletin sau în presă.

Peste aproape 20 de ani lucrările la Canal vor reîncepe!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi