Duşmanii democraţiei

Da, recunosc, am fost prea optimist, prea încrezător în 1989 şi în anii imediat următori. În 1989 regimurile comuniste se prăbuşeau unul după altul, în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, apoi în ţările baltice şi, în sfârşit, în Uniunea Sovietică. Mi se părea (dar eram foarte mulţi care încercam acelaşi sentiment) că aveam a face cu un drum fără întoarcere, că victoria democraţiei nu poate fi decât totală. Aveam să constat, în timp, că dacă o revenire la comunism în ţările Europei răsăritene pare practic imposibilă, în schimb ideile stângiste s-au dovedit a avea viaţă lungă, cam peste tot în Europa (dar cu precădere în cea occidentală) precum şi peste ocean. În entuziasmul molipsitor de acum trei decenii scăpam din vedere şi alte aspecte care s-au dovedit ulterior importante. Rămâneau pe glob mai multe ţări comuniste, China în primul rând, apoi Coreea de Nord, Cuba, Vietnam, la care s-au adăugat regimuri marxiste precum cel din Venezuela, care au reuşit ca, într-un timp record, să ruineze economia ţărilor unde se instalaseră. În Coreea de Nord, lider e un dement care a construit o industrie militară de temut şi care lansează tot timpul rachete, cu nonşalanţa cu care copiii se joacă aruncând avioane de hârtie. Rusia a traversat o lungă perioadă de criză (din care de fapt n-a ieşit cu totul) şi a involuat către un regim autoritar, ce seamănă tot mai mult cu URSS-ul de odinioară. E limpede că figurile tutelare ale lui Putin sunt Stalin şi Ivan cel Groaznic; dacă nu mai putem vorbi de o doctrină comunistă, întrucât marxismul pare să fi fost evacuat, în schimb practicile vechiului regim sunt omniprezente, de la acapararea prin violenţă a unor teritorii străine, până la sugrumarea, prin teroare, a oricărei mişcări de opoziţie.

China este însă astăzi, cu siguranţă, marele pericol. Occidentul i-a rezervat multă vreme un tratament de favoare, pentru că a văzut-o ca o contrapondere la Rusia. Chinezii au profitat din plin de bunăvoinţa occidentală, practicând în plus, pe scară largă, furtul de tehnologie. China a devenit o putere economică şi militară uriaşă: are resurse umane nelimitate, a pus la punct un sistem de control al populaţiei fără echivalent în lume. Unde mai pui că are şi admiratori în Europa, aşa cum a avut şi în timpul aşa-zisei Revoluţii culturale. Dacă ridici obiecţii, dacă declari că China este o dictatură, admiratorul îţi spune imediat: „Nu, nu, China e altceva!”, acest „altceva” fiind de natură absolut misterioasă, o însuşire pe care nu o percep decât cei aleşi. Pekinul îi tolerează pe – şi se serveşte de – miliardari, aşa cum Kremlinul se serveşte de oligarhi după ce i-a pus pe oligarhii rebeli cu botul pe labe (asta în cel mai bun caz: pe unii i-a trimis pe lumea cealaltă). Partidul comunist chinez stăpâneşte ţara cu o mână de fier şi sufocă din faşă orice disidenţă. Modul în care a redus la tăcere opoziţia din Hong Kong arată că nu este dispus să facă nicio concesie.

Ce semnificaţie are întâlnirea dintre Putin şi Xi Jinping? Un articol recent (în Le Figaro din 20 martie) al lui Thierry Wolton propune câteva interpretări interesante. Înainte de orice, nu trebuie să uităm că Moscova şi Pekinul au un duşman comun: democraţiile occidentale. În ce priveşte invadarea Ucrainei, China, crede Wolton, are interes ca războiul să dureze: Occidentul este astfel slăbit economic, datorită şi ajutorului pe care îl acordă Ucrainei, iar implicarea lui în conflict i-ar permite Chinei să declanşeze operaţia de ocupare a Taiwanului, mizând pe faptul că occidentalii nu se vor putea angaja pe două fronturi. Taiwanul este pentru Pekin o adevărată obsesie, în primul rând deoarece e o democraţie şi dă un prost exemplu chinezilor de pe continent (aşa cum o Ucraină democratică şi europeană e un prost exemplu pentru ruşi – cititorii au pus, cu siguranţă, ghilimelele de rigoare). Dar ambiţiile Chinei ţintesc mai sus: ea vrea să instaureze o nouă ordine mondială în care să joace un rol central. O perspectivă care, mărturisesc, mă crispează.

„China e altceva”? Nu: e un regim comunist dur, o ţară a partidului unic şi în care mişcările fiecărui cetăţean sunt strict supravegheate. O victorie a „modelului” chinez ne-ar readuce în punctul din care am sperat că ne-am desprins.