Efectul F

Nu ştiu în ce măsură i-au plăcut conotaţiile mele (de fapt, ştiu!), mărturisindu-mi, cu bonomia-i atât de faiferiană: „Mi-a plăcut titlul”! Erau jocurile de cuvinte, (auto)ironiile şi badijonăriile cărora ne dedam amicalmente, şi pe care Florin le înflorea măiestru. Toţi cei care i-au fost în preajmă s-au încins cu, ori au râvnit la „Cordonul de argint” al vorbelor/ verbelor sale. Eu mai aveam, ca bonus, şi-o samă de bileţele (intitulate: „Bileţel”), pe care mi le scria, chiar dacă eram acolo, şi mi le depunea, discret, pe birou. Se adunaseră, prin ani, vreo 40-50, încât, la un moment dat, i-am propus să scoatem un volum de „Bileţele”. Acum şi-aici, mi-e greu să vorbesc/ să scriu despre FF la timpul trecut. De aceea, mai la vale, voi relua secvenţe/ detalii dintr-un Florin Faifer al prezentului continuu..

(…) Hărţuit între clipă şi durată (titlu de carte: „Dramaturgia între clipă şi durată”), Florin Faifer (fiul lui Laurenţiu Faifer, profesorul şi dramaturgul, şi-al Margaretei Faifer – epigramista şi doctoreasa, tatăl lui Laurenţiu Faifer – premiatul la Concursul „Cronicii” – Autori copiii! şi la alte concursuri şi jocuri literare), a încercat să-i dea fiecăruia ce şi cât i se cuvine, să împace şi muza proprie, şi pe Duduca Manuca… (Aluzie, aici, la Dan Mănucă, director, la acea vreme, a Institutului de Filologie, unde se făurea marele „Dicţionar al literaturii române, de la origini pînă la 1900” ; „şi până unde s-o mai putea”, zicea FF).

…Cărăbănind o geantă de vechi agent fiscal, ticsită cu, desigur, cărţi, reviste şi ziare de toate soiurile, eseistul glisează „între real şi imaginar” (vorba lui Liviu Leonte, din „Prefaţă adevărată la un critic adevărat”), „lehămesit” (vorba lui FF) de toate, „afişând un aer morocănos care nu-i poate ascunde ingenuitatea” (LL), sau, dimpotrivă, un aer ingenuu ce nu-i poate masca maliţiozitatea-i fonciară… La o adică, se lasă inflamat de o sfântă mânie, polemicile lui ţinând sus tirajul gazetelor unde se exersează (o vreme, în această pagină a ZDI), chiar dacă nu câştigă mai nimic, pierzând, în schimb, vreo prietenie. Sunt şi astea (parafrazându-l) dezlănţuiri, erupţii ale aceleiaşi fiinţe care, în clipele de graţie, surprinde „misterioasele efluvii, înlăţuiri, virtualităţi şi (sub)înţelesuri” – cordonul de argint, adică, „metaforic vorbind, ceea ce se înalţă din fiinţa unei opere”.

Privind opera ca pe o fiinţă, se înţelege că FF o cercetează cu iubire. Cu iubire, dar nu fără spirit critic. Cu atât mai mult cu cât obiectul adoraţiei nu-i întotdeauna chiar de primă mână sau, când autorul e de primă mărime, cercetaşul o ia pe căi mai puţin umblate, mai puţin cunoscute, în ambiţia de a întrupa un itinerar complet. „Mântuit de orişice constrângeri” (din nou, trimitere la viaţa de dicţionarolog), criticul se lasă în voia „unui slobod impresionism ce nu-şi refuză un anume spirit de elastică rigoare” – cum însuşi se vede. Cine îl însoţeşte în această aventură, va observa că, de fapt, impresionismul nu-i chiar atât de slobod, pe când rigoarea îşi păstrează mereu elasticitatea. Într-un portret pe care i l-am schiţat acum câţiva ani în „Cronica”, întrevedeam în FF un prozator ce se mântuie în critică. Liviu Leonte îl situează în descendenţă călinesciană, la care eu îi adaug pe Manolescu şi pe Grigurcu, aceştia dându-şi deja obolul pe tărâmul beletristicii. Exegezele lui Faifer sunt scrise cu pană de narator. Topind cea mai aridă materie critică, el o remodelează, astfel încât devine accesibilă oricărui ins cât de cât şcolit. (…) E un periplu ce, până la urmă, demonstrează nu doar „vitalitatea genului”, ci şi vitalitatea exegetului. Şi motivul care m-a făcut să-i spun/ scriu, lui Florin, că „aştept un autograf pe o carte de nuvele”.

N-a fost să fie. Dar a rămas un raft de bibliotecă (panotat deja aici şi /sau pe diverse reţele media), cu cărţi care-i duc numele în renume. Şi imaginea omului atât de special, pe care ni-l restituim, fragmentar, unu-altuia, cei care l-am cunoscut – sau am crezut/ am râvnit a-l cunoaşte. Ci, cel mai bine cred că s-a cunoscut el, pe el însuşi. În acelaşi „Efect de prismă”, la un moment dat FF fixează diverse fiziologii ale scriptorului care practică şi gazetăria – cum el însuşi, cu precădere în deceniile post-decembriste. Dintre scriitorii-comentatori, i se pare că „prozatorul, iubind ocolurile şi exprimarea cu aproponturi, pierde ţinta din vedere”, iar „poetul, acut şi nebulos, metaforizează în forţă, fără să-i pese de turbionul ce se ridică între real şi ireal”. Ne simţim vizaţi, dar nu abandonăm. (Reacţie a mea, de-atunci, la cald.) „Cel mai eficient în lupta de opinii este (desigur, nota mea, NT) criticul, eseistul”, pe care „penetranţa analitică, polemismul, capacitatea de a citi lumea în sistem îl recomandă.” Critic şi eseist (de coloratură), acestea sunt şi calităţile sale, etalate, cu strălucire, în toate scrierile ce-i poartă sem(ă)nătura.    

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist