Ego-grafii. Emil Brumaru (I)

Am găsit deunăzi, în bibliotecă, volumul lui Emil Brumaru Cerșetorul de cafea (titlul rubricii pe care a ținut-o, ani de zile, la România literară). Citesc dedicația datată „2 octombrie 2004”. S-au împlinit în 2022, vai, optsprezece ani de atunci! „Majorat” în toată regula… Când l-am întâlnit prima oară pe Emil Brumaru – printr-a cincea – am avut un sentiment de puternic disconfort emoţional. Eram cu taică-meu pe stradă şi ne-am oprit intempestiv în dreptul unui bărbat cu părul vâlvoi, aparent supărat şi agitat, cu o gestică amplă (uşor ameninţătoare, mi s-a părut) şi un vocabular insurgent. Faptul că taică-meu râdea la ceea ce trecea drept umorul persoanei în chestiune m-a liniştit întrucâtva, deşi nu l-am slăbit o clipă pe interlocutor din priviri (circumspecte). La despărţire, când am răsuflat în mod sincer uşurat, l-am întrebat pe bătrân cine era „ăla”. Răspunsul m-a deconcertat: „|la e poet. A scos o carte excepţională – Dulapul îndrăgostit. O avem acasă, dacă vrei să te uiţi prin ea.” Inutil de precizat că „am vrut să mă uit prin ea”. Am citit cu nesaţ, fără să înţeleg aproape nimic, dar fascinat într-un mod indicibil de desfăşurarea insolită de imagini şi emoţii, complet diferite de ceea ce noi numeam „poezie” la orele de română. Subit, bărbatul ameninţător, cu părul vâlvoi şi gestica dinamică, îmi apăru mai simpatic. Anii au trecut şi am păstrat cumva senzaţia unui vag disconfort la întâlnirile cu Emil Brumaru. Mă temeam și matur, atunci când îl vedeam apropiindu-se supărat, cu ochii încruntaţi, fixaţi într-un punct insesizabil, că-mi va pune o întrebare incomodă, că-mi va aduce o acuzaţie gravă, că mă va critica furibund. Trecerea vremii m-a pus însă în faţa unei realităţi ceva mai complexe decât eram odinioară pregătit să accept. Emil Brumaru era, în subsidiar, aidoma tuturor scriitorilor adevăraţi, fiinţa cea mai delicată cu putinţă – aproape fragilă, aş îndrăzni să observ – care-şi disimula, în identitatea (construită) de rebel al culturii, propriile temeri şi inhibiţii în faţa „infernului” din celălalt.

Întreaga lui poezie ar putea, la limită, să-l ducă pe criticul determinist la o astfel de concluzie. Dincolo de voluptăţile vaporoase, languroase, de ironia muşcătoare, de gurmandiza metaforică şi imagistică, de ludicul neostoit şi agitaţia perceptivă se afla un ins sfios, condus de o gravitate a ideilor ce-l apropia de gânditorii serioşi mai curând decât de trubadurii zeflemitori în poza cărora se chinuia să intre. La sfârşitul lui 2004, autorul a publicat, la Poliromul ieşean, seria de scrisori către Lucian Raicu (din anii optzeci), scrisori ce au ţinut, vreme îndelungată, rubrica din România literară (Cerşetorul de cafea) şi pe care, mărturisesc cu oarecare jenă, le crezusem, la vremea apariţiei lor în revistă, cum să spun, „inventate”, construite post factum, cum ar veni. Aflu însă uluit (chiar din confesiunea scriitorului) că ele sunt absolut autentice (trimise adică lui Lucian Raicu în anii premergători emigrării acestuia în Franţa, imediat după ce criticul îl analizase pozitiv pe poet într-o cronică, făcându-l „să se simtă scriitor”). Emil Brumaru intenţiona să-i expedieze 1001 de misive şi nu era deranjat de faptul că destinatarul nu răspundea, nescriindu-i practic nici un rând. Observă însuşi autorul misvelor, cu umor, la un moment dat: „Uneori mă întreb – oare, scriind zilnic o scrisoare, cel ce o primeşte, adresantul, domnul Lucian Raicu, o citeşte? Şi-mi răspund – ce contează, în momentul în care am scris-o, e ca şi cum ar fi citit-o! Nu-i aşa?” Sau mai departe: „Mi-aţi arătat plicul mare, albastru, în care băgaţi scrisorile mele şi pe care scrie – Emil Brumaru către Lucian Raicu! Ştiu că scrisorile mele exclud, oarecum, răspunsurile, dar, din spirit diavolesc, voi lua şi eu un plic enorm pe care voi scrie – Lucian Raicu către Emil Brumaru! Aceste două plicuri, unul doldora, celălalt vid, predate la Academie, vor stârni stupoarea cercetătorilor!” Poetul (devenit prozator) redactează, de fapt, un roman epistolar solilocvial, unde interlocutorul trebuie doar bănuit ascuns în fundal, când meditativ, când jovial, în faţa tiradei intelectuale a infatigabilului scriitor ieşean. „Destinatarul” reprezintă pretextul unui excurs cultural şi introspectiv ce s-ar fi derulat oricum, indiferent de natura şi disponibilitatea eventualului subiect/obiect declanşator. Importantă în scrierea misivelor către Raicu devenise situaţia – după cum recunoaşte Emil Brumaru -, adică faptul că avea cui să scrie. Aceste scrisori – în fond, acest veritabil jurnal intelectual – dezvăluie identitatea de profunzime a autorului lor. Brumaru îşi găseşte un interlocutor tăcut doar pentru a-şi sonda – cu argumentul ipocrit al prezenţei alterităţii – eul de adâncime, acel sine autentic grav, prea des mistificat de spectacolul „uşurătăţii”, al „naivităţii” sau al „teribilismului” liric. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi